Thursday, January 7, 2010

Total depression

Aţi simţit vreodată că aţi ajuns la capătul tuturor puterilor? Că nu mai vedeţi ieşire din nimic, că nu mai ştiţi pe ce cale s-o apucaţi? Că vi s-au scufundat toate corăbiile?
Ei bine, eu sunt right now într-o asemenea stare, într-o depresie cumplită, simt că dacă nu se întâmplă ceva în următoarele ore, zile, înnebunesc definitiv.
După un Crăciun de tot căcatul (să mă scuze ăia mai bisericoşi pentru alăturarea celor două cuvinte), după un revelion de şi mai mare rahat (cu Philip cu febră 39,3, cu mine bolnavă coaptă şi, colac peste pupăza şi fără soţ acasă) a început anul cum nu se putea mai bine: singură, cu ambii copii bolnavi, cu febră mare, cu tuse din belşug şi muci până pe piept. Şi de-atunci o ţinem langa aşa.
Cum vă spuneam, n-am bărbat de 2 săptămâni căci a trebuit să plece imediat după Crăciun acasă, în Liban, la tatăl lui care este foarte bolnav, deci revelionul l-am sărbătorit ca văduvele, iar bărbatul mi l-am sărutat sub vâsc doar prin telefon.
Toţi cei 4 copii au fost în vacanţă, deci non stop pe capul meu. O plăcere!
Nopţile şi zilele mi-au devenit un coşmar datorită lui Philip care stă aninat de ţâţele mele non stop. Şi nu mă lasă nici să respir. Fără nici o exagerare.
Suge într-una iar mesele lui se rezumă de 4 zile doar la asta, ca atunci când era bebeluş. Nu mănâncă nimic altceva, e străveziu şi are cearcănele până la urechi. Bea în schimb apă într-una, ca raţele. Când nu suge, e conectat la paharul sau biberonul cu apă. Copilul ăsta se hrăneşte de 4 zile doar cu lichide. Drept pentru care după amiază vreau să mergem să facem analize.
Vreau să-l înţarc, vreau să nu mai stea "spanzurat” de mine într-una, vreau să DORM nopţile şi nu să fac plantoane lângă patul lui, într-o rână, vreau să am linişte şi libertatea de a mă mişca, de a pleca de-acasă când vreau fără să ţin cont de faptul că încă alăptez şi prin urmare sunt îngrădită, vreau să am sănătate în casă. Şi voia bună cu care va obişnuisem (cacofonia e intenţionata).
Mi-e foarte frică de momentul înţărcatului , de consecinţele lui, nu ştiu cum e mai bine s-o fac, dar aşa nu mai rezist. Până acum totul a fost o plăcere, acum s-a transformat într-o corvoadă. Ştiu ca iar nu o să mă înţeleagă multe dintre voi, ştiu că iar voi fi condamnată, asta e ce simt şi dacă aşa stau lucrurile tot nu cred că-i mai e de mare ajutor faptul că e alăptat. Nu mai găsesc nici o plăcere în această "indeletnicire”. Mi-e greu, mi-e foarte greu şi numai când îl aud alergând prin casă ţipând după mine "titi, titi” sau când îl văd năpustindu-se şi trangandu-mă de haine, mă apucă damblaua.
Nu mai ştiu când a fost ultima noapte dormită fără să alăptez într-una, nu ştiu când a fost ziua în care nu l-am avut aninat de mine non stop. Nu mai vreau asta.
Ieri mi-am sunat soţul plângând şi l-am implorat ca la întoarcerea lui în ţară, să mă ia de-o aripă şi să mă ducă undeva pentru 3, 4 zile, să mă odihnesc şi eu în sfârşit şi în felul ăsta să reuşesc să-l înţarc şi pe Philip. Ştiu că e cea mai "brutala” dintre metode, dar acasă fiind simt că nu o să reuşesc. Cu siguranţă nu voi rezista la suferinţa lui, la plânsetele, implorările şi strigătele lui. Nu voi rezista să-l aud cerând "titi” fără să-i dau. Şi iar voi ceda. Şi iar mă vor apucă ulterior depresiile. Mi-aş fi dorit să-l alăptez până la 3 ani doar ca deja sunt epuizată fizic, mă stoarce că pe o lămâie, mă goleşte de toată vlaga din mine. Abia mă mai ţin pe picioare, nu dorm, nu mă hrănesc cum trebuie, nu am şi eu o viaţă a mea, despărţită de Philip.
Oriunde mi se iveşte ocazia să mă duc, fie că e vorba de o petrecere după ora 20:00 (şi hai să fim serioşi, până şi petrecerile copiilor încep după ora 19:00 seara) sau o simplă excursie de câteva zile, trebuie mereu să refuz din cauza alăptatului. Eu nu pot să merg nicăieri ca alăptez şi am program. Nu mai vreau asta. Vreau să mai trăiesc şi pentru mine iar dacă asta presupune să fiu o mamă rea şi iresponsabilă, VREAU să fiu o mamă rea şi iresponsabilă. Am tot sperat că se va înţărca singur, nu dă însă nici un semn, ba din contră, suge mai abitir decât o făcea când era bebeluş. Adică non stop.
Ştiu că iar o să fiu pusă la colţ de către jumătate de blogosferă, îmi asum însă asta şi vă las să spuneţi ce credeţi şi să mă judecaţi cum consideraţi voi. Eu am luat hotărârea: până la sfârşitul lunii februarie Philip trebuie înţărcat. Atunci va avea 1 an şi 7 luni. It's enough!


P.S. Celei care-mi citeşte blogul din scoarţă-n scoarţă fără să priceapă de obicei nimic, dar în schimb îmi analizează fiecare vorbă şi greşeală, face rezumate peste rezumate şi transmite mai departe interpretări aiuristice şi tembele, pline de răutate şi venin, celei care se bucură întotdeauna de necazul nostru şi care jubilează de fiecare dată cand citeşte la mine despre vreun necaz sau despre vreo supărare, îi doresc din tot sufletul meu ca ceea ce-mi doreşte ea mie să i se întâmple ei, ÎNMIIT. Fie ca toată ura şi invidia pe care mi le poartă să se îndrepte asupra-i. Cu vârf şi mai ales îndesat! Şi blestemele ei să se îndrepte asupra familiei ei. Trăiască Basarabia!

19 comments:

mirela c said...

Andreea ,imi pare nespus de rau pentru ce am citit ,de multe ori eu citesc fara sa-ti las comm. azi am simtit ca trebuie sa scriu ceva ,cred ca trebuie sa-ti fie foarte greu singura cu atatea pe cap esti de admirat dar dauneaza sanatatii .
Eu sper sa va reveniti cat mai repede ,muuuulta sanatate tuturor si ai grija de tine.
PS.sa stii ca functioneaza absenta mamei in momentul intarcarii ,mult succes !!!

Unknown said...

Tot ma chinuiam sa postez si eu un comentariu si nu am reusit...in cele din urma merge!
Draga noastra am inceput trista sa citesc postarea ta, dar finalul mi-a adus zambetul pe buze cu "Traiasca Basarabia".In alta ordine de ideei cine se bucura de necazul cuiva e prost de-a binelea, iar cine critica e si mai prost, mai ales cadn nu treci prin aceiasi situatie...si cel mai rau este sa fi surmenat. Aveam o prietena care imi povestea ca lua extraveral de frica sa nu reactionaeze socant pentru copii ei.
Cat despre intarcat, si eu mi-am propus sa alaptez cat stau acasa, dar mai presus de orice alaptez cat reprezinta pentru amundoua o placere si nu o corvoada...si eu credeam ca Sara se va autointarca, dar cu cat creste cu atat ii place mai mult.

Andreea Badran said...

mirela c: merci mult!

andra sara otilia: da, asta e problema si la noi, ca pe masura ce trece timpul ii place tot mai mult, atat de mult incat sta agatzat de mine intr-una. Si nu mai rezist, nici fizic, nici psihic

Alina said...

Draga Andreea,

Ti-am mai lasat doar un comment cred, in care iti spuneam ca te admir ptr modul in care iti cresti cei patru copii, dintre care doi nu-s biologic ai tai. Simt nevoia sa te incurajez acum,si desi nu-s mamica,imi permit sa imi dau cu parerea. Nu poate sa ii fie copilului bine daca tie nu iti e bine,deci e important sa faci cum iti e bine si tie,nu?E doar o parere...oricum numai bine iti doresc!

Loredana said...

multa sanatate in primul rand.
stiu ce simti in leagfatura cu alaptatul. si eu mi-am alaptat fetita un an si 9 luni, dar nu ma simteam epuizatam deca la inceput. spre final chiar mi se parea normal, intrase oarecum in rutina sa ma trezesc de 5 ori pe noapte. eu am intarcat-o ca deja era prea mare si imi ridica bluzita si in pubvlic sa pape.
daca vrei un sfat asteapta sa vina sotul acasa si apoi intarca-l. o sa ai nevoie sa stea cineva noaptea cu el sa nu te duci tu la el de cate ori se smiorcaie ca atunci il apuca mai tare jalea.
la noi intarcarea a fost totala, nu a mai vrut nici suzeta si nici biberon cu lapte. a fost un pic mai dificil ca adormea cu sanul in gurita, dar in -4 zile s-a schimbat mult, ca si cand nu supsese niciodata

mirela said...

Andreea, eu cred ca alaptatul seamana putin cu sexul. Atat timp cat face placere ambelor parti e OK. Cand unul nu se mai simte bine inseamna ca actiunea trebuie sa se opreasca. Asa ca nu te mai gandi ca te va judeca cineva si procedeaza asa cum simti tu ca este cel mai bine. Eu una nu cred ca un copil are nevoie de o mama depresiva cu "titi" pline de lapte, ci de o mama vesela si bine dispusa.

mara said...

ai toată binecuvântarea mea. bine, mie oricum mi se pare aberant alăptatul după momentul în care copilul capătă dinți :)) cu cât îl ții mai mult, cu atât mai greu îți e. taie-i, frate, craca la 6-7 luni, astupă-i gura de maimuță urlătoare cu ceva bun și viața e mai ușoară pentru toată lumea.
ia-ți o vacanță urgent, ca să-ți revii :)
hugs & kisses

Ceska777 said...

Andreea,
eu, eu te inteleg! Sa vina sotul sa plecati in vacanta, macar un week end si lumea o sa fie dintr-o data roz. Sanatate!

alina said...

Andreea, tu stii c-am mai vorbit despre asta - copilul sta cu atat mai agatat de tine cu cat vrei tu mai mult o pauza. El e disperat, tu si mai disperata si o tineti lant.
Sigur ca daca nu mai poti, trebuie sa-l intarci, nu te condamna nimeni ca n-ai alaptat copilul nu stiu cati ani.
Dar ca sa nu faci dupa aia depresie din motive de vinovatie (odata ce la tine e oricum terenul prielnic), cel mai simplu e sa incerci chestia asta mai cu binisorul.
Eu te-as sfatui asa: sa iesi din casa si sa lasi copiii cu cineva (nu stiu, gasesti, te descurci, esti fata mare, ai familie pe langa tine, prieteni, vezi tu), cateva ore. Asta in cazul in care Philip e acum ok dpdv al sanatatii. Ca asta nu prea am inteles. Daca acum ati depasit treaba cu febra si restul. Daca el este ok, o sa planga dupa tine (nu uita sa-i spui ca pleci si te intorci), dar va fi ok si va papa el ceva. Si indesesti si tu iesirile astea din ce in ce mai mult. Aloca-ti macar o saptamana sa renuntati la suptul peste zi. Iar noaptea nu-i mai da, clar. Adica la varsta asta nu mai are nevoie. Stiu ca si eu intrasem intr-o criza similara cand Maria depasise anul si inca ma trezea peste noapte pt supt.
Pastreaza numai masa de seara, lasa-i o saptamana doua de acomodare si apoi o poti taia si pe aia.
Incearca sa-i oferi (cel mai bine ar fi sa-i dea altcineva) lapte de capra, la noi asta a fost initial substitutul acceptat, nu cel de vaca, pe-ala nu vroiau sa-l vada in ochi nici una din cele mari. E un pic mai aproape de consistenta celui matern.
Si lasa-l cu cineva sa-i dea sa pape, sa nu te mai vada, ca de-aia urla dupa tzitzi!
Incearca sa fii calma cand iesi pe usa, zambeste-i, reasigura-l ca mami vine repede inapoi etc.
E mare, Andreea, va intelege.
Fa-ti curaj si toate se vor rezolva. Incet incet.

Tu te-ai setat sa suferi pentru lucruri marunte si rezolvabile.
Trebuie sa gandesti pozitiv.
Sunteti sanatosi, va iubiti, asta e tot ce conteaza - familia voastra frumoasa.
Nu te mai gandi ca-ti vor altii raul. Aia pier de propria lor arma.
Nicaieri blestemele nu au forta daca nu se crede in ele.
Cat despre socrii - din nefericire viata e compusa si din de-astea, ei sunt deja la o varsta la care nu mai poti fi disperat ci doar resemnat ca li se intampla. Si sa te rogi pentru ei. Sa nu mai sufere atata, sa ajunga acolo unde trebuie impacati cu ei, cu viata lor si cu voi. Au lasat in urma nu lucruri, ci oameni, daca oamenii aceia ii vor pastra in amintiri si vor duce mai departe esenta lor, vor trai si ei.

Si sa-ti mai spun ceva - tu una de exemplu mai usor poti invarti lucrurile (nu neaparat in momentul asta, desigur), incat sa ai o pauza de cateva zile. Realizezi ca la mine este pur si simplu imposibil pana cand fetele nu vor fi suficient de mari incat sa ramana singure acasa?? Adica IMPOSIBIL. Clar. Nu am pe nimeni aici cu care sa le pot lasa. Decat sa plec singura, fara barbat. Si asta chiar nu vreau. Mi-am dat seama ca mi-e cu atat mai greu cu cat imi auto-induc dorinta asta salbatica de luat o pauza. Adica gandesc in termenii "imi TREBUIE o pauza". Normal ca ma apuca pandaliile cand nu o am si nici sanse nu sunt.
Cel mai bine este sa rationalizezi, ce poti avea si cand. Si sa fii recunoscatoare pentru ceea ce ai, incercand sa vezi ca, de fapt, poti supravietui si fara ceea ce nu poti avea.
Daca pricepi ce vreau sa spun.
Adica nu iti zic sa nu te gandesti la o pauza, tu. Pentru la tine e realizabila. Deci, da, gandeste-te. Doar ca acorda-ti timp pentru atingerea obiectivului, fii realista, asta spun.
Asa cum si eu incerc, la randul meu, sa fiu. Sa-mi zic ca vine si timpul ala. Asa mi-e mai usor sa diger rutina zilnica. Sa nu ma mai agat de ideea de concediu in doi, noapte romantica, week-end gateaway samd. :)
Incerc in fiecare zi sa mai uit la ce am in farfurie si sa zic multumesc, in loc sa salivez la ce as putea avea.

alina said...

Partea plina a paharului, Andreea, ok?
Pentru ca, sa stii, paharul tau e plin cu minunatii, nu trebuie sa scapi asta din vedere.
Sa-ti spui ca e doar o perioada mai grea, ca va dura un pic pana le vei descurca, itele, dar totul e sub control, o poti face si e nevoie doar de-un pic de rabdare si de organizare.
Eu asa functionez.
Si inca nu m-a lovit depresia. Cu care am tot fost amenintata (ereditar, conjunctural).
Am avut si eu momente in care am plans, m-am jelit, m-am vaitat, mi-am plans de mila.
Unul a fost de Craciun. Ca sa vezi ca nici la mine nu e totul roz. Doar ca-mi impun sa ies din momentele astea, sa nu le dau putere asupra mea. Sa nu le leg unele de altele. Eu sunt cea care decid, ratiunea ma ajuta sa le ocolesc.
Pentru ca, oricat de stupid ar parea, chiar asa este: tu esti propriul tau sef, chiar si psihic, si singura trebuie sa te extragi din deprimare, PENTRU CA POTI!

HUGE HUG AND BIG KISS!!! O sa fie bine!!

Andreea Demirgian said...

ai nevoie de:
1. trei paharele de tequila,
2. o solnita si
3. trei feliute de lamaie.
Pe urma rasaritul va fi mai dulce.
Trec toate, Andreea. curaj!

diana said...

Andreea, cred că ai ajuns la 'burn-out'. Poate te ajută câteva căutări pe google despre asta, e mult de zis. E grea ridicarea însă sper din suflet să primeşti tot ajutorul celor dragi şi multă multă înţelegere şi indulgenţă, chiar şi din partea ta.

O îmbrăţişare mare de la mine şi un umăr pe care poţi plânge (dacă am dreptate însă, faza asta e fără lacrimi, pur şi simplu nu mai ai de unde)

Îţi ţin pumnii, să ştii.

Unknown said...

subscriu si eu la Ada.
Dar adaug ceva: langa toate cele enumerate de Ada mai adaugi o blonda .:))))) adica euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

Monica said...

Draga Andreea, te citesc de dinainte sa se nasca Philip si nu stiu daca am comentat vreodata.
Esti o mama exemplara, prezenta, atenta, si sincer, numai un inconstient sau un idiot te-ar acuza pentru ca iti doresti putin aer si pentru sufletul tau.Faptul ca l-ai alaptat pana la 1 an si jumatate este de cel putin 4 ori mai mult decat au reusit mii de alte "mamici" cool.
si nu te mai necaji de cuvintele si comentariile rautacioase ale unor oameni care nu stiu sa gandeasca dincolo de ochelarii lor de cal si care nu vor intelege niciodata ce inseamna sa fii om , dincolo de toate celelalte roluri pe care le ai in vietile celor apropiati.
Curaj, iti doresc multa odihna, sanatate celor mici si sper sa auzim curand de o escapada frumoasa undeva la munte.
Ne e dor de veselia ta si de ironiile tale dulci.

Te imbratisez,

Monica

Catrinel said...

Imi pare nespus de rau pentru ceea ce ti se intampla.Parca ma vad pe mine in urma cu cateva luni in legatura cu alaptatul.Eu nu iti spun cum este mai bine,ci cum am procedat eu in legatura cu intarcatul.eu l-am lasat pe Andrei cu mama mea 3 zile la ea acasa.mi-a fost mie mai greu decat lui.Cand m-am dus sa il iau nu m-a bagat in seama ca sa ma pedepseasca si la scurta vreme i-a trecut.A mai incercat sa ceara de cateva ori insa l-am refuzat si a inteles.Din pacate nu mi-a garantat noptile dormite intregi ca s-a apucat de baut lapte la biberon(noaptea fiind singurul moment cand il bea),dar per total imi este mai usor fara sa alaptez.
Multa sanatate si sper din tot sufletul ca toate problemele tale sa dispara!

Sabina Ulubeanu said...

si eu a incercat sa comentez si nu vedeam casuta de comentarii!

Acuma Phillip a fost bolnav, de aia suge in halul asta. Am patito si eu de nenumrate ori in anul 2 al vietii lui Gh, multe episoade in care ma termina efectiv.
Bine, ca eu am aflat dupa aia ca aveam ceva super naspa si nu stiam si ma invinovateam aiurea...partea a doua.
De aceea n-as putea sa spun unei mamici care a alaptat deja un an jumate ca n-a alaptat destul!

Are dreptate Alina, iesi tu din casa si in scurt timp se va obisnui ca nu mai siuge asa mult ziua.
Plus ca ai mare nevoie sa iesi!


Apropos de anorexie...e tot de la boala si siropuri, o sa isi revina.

Andreea Badran said...

@ alina 1: merci de incurajari.

@ loredana: merci mult si tie pt incurajari. oricum il asteptam pe rafic sa vina, nu ma apucam sa-l intarc eu de capul meu si singura. cred insa ca singura solutie e sa plec de-acasa cateva zile.

@ mirela: da, exact asa e. Ai pus punctul pe i!

@ mara: hehehe, tu cu glumele tale ma faci mereu sa rad. Eu sunt pro alaptare, de-aia am si ajuns aici si nu m-am dat batuta pana acum desi era de vreo 2 ori s-o fac. Pana acum a fost ok, chiar si in timpul celorlalte doua momente grele, acum insa simt ca ma lasa nervii. dintii lui philip au fost ultima mea problema sa stii.

@ franceska: da, asa spun si eu, ca e singura mea sansa, sa plecam amandoi pret de-un weekend prelungit undeva. merci pt intelegere anyway.

@ alina: mama, dumnezeule, ai scris un intreg roman si nu am cum sa-ti raspund la ora asta punctual.
cu incetisorul nu cred ca va merge, doar asta incerc de la ultima noastra discutie. suge si mai abitir. cred ca trebuie brusc, chiar daca asta va fi pt amandoi mai traumatizant. ca sa renunte la suptul de peste zi ar trebui sa plec de-acasa dimineata si sa mai vin seara ori asta e imposibil intrucat nu am cu cine sa-l las atatea ore. menajera mea e totusi menajera, nu pot s-o transform in bona. el nu plange nici acum dupa mine cand plec de-acasa (ca ma mai duc si eu la cumparaturi si ma uita dumnezeu prin mall-uri, ma duc saptamanal la coafor si manichiura, mai am si eu si alte treburi), deci e obisnuit sa stea fara mine, dar nu pot face asta zilnic si o perioada lunga de timp.
iar noaptea cum sa fac sa nu-i mai dau? pai trezeste toata casa ca ma simte prin zona si nu aud decat "titi, titi" intr-una. Si sa ma fereasca d-zeu sa nu ma prezint cu sufertasul la nasul lui cand imi cere. scoala toata casa si barbatul meu munceste, deci trebuie sa se odihneasca iar rayan n-are nici el nici o vina sa fie trezit de n ori pe noapte de frati-su. daca sunt in casa varianta asta cu nu-i da noaptea e total exclusa. lapte de orice alt fel refuza sa bea, il scuipa cu jet la 2 m in fata lui. nu-l suporta pur si simplu, crezi ca n-am incercat? cu cel de capra n-am incercat, recunosc.

@ ada: pai sa stii ca imi trec cateodata prin minte chestii de-astea extreme.

@ diana: da, exact asta e termenul: burn out.
mersi pt pumnii stransi si o sa apelez la tine cand voi avea nevoie, mai ales ca tu esti si foarte tarsita in povestea asta cu alaptatul indelungat. bravo tie, te invidiez. si din inca multe alte puncte de vedere.

@ gabi: o blonda parca ar aluneca mai bine. astept sa se faca mai cald afara.

@ monica; Ba parca mi-ai comentat de cateva ori. nici eu nu mai retin si oricum, daca ai facut-o a fost cu mult timp in urma. merci si tie pt cuvintele tale si sper ca in curnad voi redeveni cea care am fost.

@ catrinel: eu sper ca odata intarcat nu se va mai trezi de 3,4, 5 ori pe noapte. sper ca nu se va mai trezi deloc dar nu mizez pe asta. doar indraznesc sa-mi doresc. si sa sper. oricum, ma va obosi dar macar nu ma va mai epuiza si stoarce ca pe o lamaie.

@ degetica: pai eu mai ies din casa si lipsesc ore bune, de multe ori e culcat de menajera mea si e foarte ok. eu de-asta zic ca e greu sa-l intarc cat sunt acasa. cand sunt absenta nu are nevoie de mine sau de "titi". adoarme bine merci si fara. problema e cand sunt acasa si ma simte prin preajma. atunci se duce in ma-sa totul. de-asta si sper ca daca reusim sa evadam cateva zile se va termina cu povestea asta. sa vedem.

Concluzia: va pup pe toate si va multumesc ca imi sunteti alaturi, indiferent sub ce forma.

sultana said...

fiecare copil cu metoda lui, am mai spus-o. mama stie cel mai bine cum, cind, de ce. ai incredere in ce simti. restul nu conteaza. iti tin pumnii sa treaca repede!

alina said...

Daca zici ca e ok cand tu nu esti langa el, go for it. Numai ca fa-o cu inima impacata, eu ti-am zis s-o iei incet pt nervii tai, guiltu' de dupa, Philip va fi 100% ok, garantat.
Cum ai ocazia, ia o pauza de cateva zile si gata.
Pana atunci incearca sa-l mai refuzi, pe cat posibil.
Sa stii ca te inteleg perfect cu trezitul peste noapte, noi am avut perioade (cu Anna) in care nici tzitzi n-o adormea la loc, si tot asa, aveau de suferit si Maria si al meu, care la 6 trebuia sa fie fresh pt lucru (eu fiind insarcinata!). A fost teribil de greu, dar a trecut.
Eu una m-am incapatanat atunci si nu i-am mai oferit sanul (e drept ca nici ea nu insista, la Anna era mult dorinta de joaca decat trezitul pt supt).
Of.
Iti tin pumnii sa iesiti repede si cu bine din asta.
Pup.