Wednesday, October 29, 2008

Wednesday, October 22, 2008

Intrebare intrebatoare

Ce ati crede voi dragii mei daca ati ajunge acasa intr-o dupa amiaza, relativ bine dispusi, ati deschide usa la bucatarie si pe o lumina destul de obscura, ati da cu ochii de asa ceva? Ce v-ati imagina intr-o prima faza? RUXI, NU MA DA DE GOL!!!!









Wednesday, October 15, 2008

Leapsha cu frigiderul

Mamica lui Sebastian a postat un articol, cu tot cu poza, cu frigiderul ei propriu si personal, intrebandu-ne ce avem noi pe ale noastre (in materie de magneti, biletzele etc). Mi-a venit atunci ideea sa transform asta intr-o leapsha, stiind sigur ca mai toata lumea are, mai nou, mania magnetzilor.
Dau leapsha mai departe lui "Uschi", Marei, Mirelei (mamica de Maria), Badicilor si Ralucai (mamica de Matei).



Urgent! Caut curatzator automat de morcovi!!!

Nu mai pot sa curat cu zecile de morcovi. Cum deschide ochii dimineata se duce glontz la frigider, ia in mana catzi morcovi poate duce (de obicei de la 3-4 in sus, depinde de dimensiunile lor) si ma pune sa-i curat. Dimineata la ora 7:00 sau in cel mai bun caz, daca am noroc, la ora 8:00.
Stiu cat e de sanatos sa mananci morcovi si ma bucur ca-i plac atat de tare dar oare eu cu ce am gresit sa stau sa-i curatz cand mi-e lumea mai draga? Si oare n-o sa se ingalbeneasca de la atatia morcovi?
De ce nu s-o fi inventat un curatzator automat de morcovi? Sau poate ca o fi existand si nu stiu eu ... Dau un regat pt asa ceva!
Ce vedeti in poze e un caz fericit. Sunt doar 4. Si sunt intregi. Dar sa vezi de misto e cand il apuca la 7:00 dimineata ca-i vrea felii. Pe toti 5 sau 6 sau 7.
Ultima data i-a curatzat ta-su nu mai putin de 7. Si i-a mancat. Pe toti!



A saptea zi, a treia fara plansete si ultima despre care mai scriu

M-am hotarat ca astazi sa ia sfarsit relatarile mele despre episolul gradinita. Rayan s-a acomodat bine, nu mai plange cand il duc, mananca bine, si dimineata si la pranz iar astazi a stat chiar la grupa apartinatoare ca sa zic asa. Astazi si-a luat la revedere de la grupa mica (sper ca pentru totdeauna!) si a revenit la grupa mijlocie, alaturi de prietenii lui din parc. Acestea fiind zise, revin cu relatari despre acest aspect doar daca se va intampla ceva absolut iesit din comun. We did it!!!

Tuesday, October 14, 2008

Cititi ca merita - a circulat astazi pe mailuri

Ce-mi place mie la mol. Se scrie mall, se citeşte mol şi se serveşte la pas agale. Pe vremuri, la Circus Maximus, lumea se perinda spre a vedea şi a fi văzută. Spectatus veniunt, veniunt spectatum ut ipsae- avea să spună Ovidiu. Un fel de Circus Maximus sunt molurile noastre de azi. Loc de perindare şi atârnare.
Duduci îmbrăcate economicos şi cu protuberanţele la ofertă. Dame trecute, cu ochelari de soare tăvăliţi prin sclipici, înţepeniţi pe creştetul devlei. Burtoşi cu lanţuri galbene şi pantofi de lac, evaluând cu ochi de expert oferta pomenită de protuberanţe. Manelişti în treininguri, cu bretonul geluit după metoda frunză de arţar. Oameni de tot felul şi de toată starea. Puţini cumpără. Mulţi cască gura. Şi mai mulţi doar îşi tarasc agale făpturile şi D&G-urile parfumate greu şi greţos. Iar toţi, la un moment ori altul, zac. Prăvăliţi, doborâţi, revărsându-se de pe scaunele prea firave, în zona rezervată halimosului. Zona în care balenele albe ori de altă culoare vin pentru a se împerechea.
Merg pe la mol dintr-un singur motiv. E unul din puţinele locuri unde se mai pot găsi cărţi. Nu e o librărie în adevăratul sens al cuvântului. Specia asta a decedat definitiv. Astăzi sunt magazine în care se vând şi cărţi. Printre altele. De bună vreme prefer să îmi comand cărţile pe internet. E mai uşor şi mai sigur. Dar îmi lipseşte perindarea prin librărie, printre oameni asemenea. Trecerea tăcută printre rafturi, răsfoitul transformat, fără să îti dai seama, în lectură… De asta mai trec pe la mol. Nu găsesc, cum ziceam, ceea ce cândva numeam librărie, ci doar un fel de hală în care se vând de-a valma tot felul de trăznăi. Printre care şi cărţi.
Ieri am făcut un astfel de popas. Am dat peste standul editurii “Adevărul”. Cărţi apărute în condiţii speciale. Legate frumos în coperte de piele de culoare vişinie. Cu litere aurii desenate cu grijă, o minunăţie. Titlurile nu sunt fenomenale, dar l-am regăsit pe Vintilă Corbul, care mi-a bucurat copilăria cu a sa ” Cădere a Constantinopolului”. Şi găsesc acolo şi câteva titluri pe care nu le ştiam. Cărţi publicate de el în Franţa, apărute abia acum în româneşte. Sigur, nu e Joyce, dar sunt topit de curiozitate să văd ce şi cum a scris Corbul după plecarea din ţară . Aleg cărţile, le pun în coş, mă îndrept spre casă.
La casă am de aşteptat. În spatele meu se aşează un cuplu. Ea, o duduie care va trebui să accepte că a trecut pragul celor treizeci de ani. Şi că buricul gol atârnând dintr-o cută de slănină şi-a pierdut din forţa de seducţie. Sâni enormi puşi bine în valoare de un decolteu care nu ascunde mai nimic. O felie de sfârc rozaliu îmi zămbeşte de sub buza sutienului, de sub bluza deschisă larg.. El, haină de piele, tricou ţipător, blugi XXXXXXXL, lanţuri, brăţări, burdihan şi prisos de gel în părul rărit şi mai degrabă cărunt decât grizonat. Ea îmi studiază conţinutul coşului - ah, ce-i ador pe cei care se holbează în coşul meu, la cumpărături. Apoi gângureşte către el ( gângureşte e un fel de a spune, vocea are ceva din sunetul unui eşapament la care toba nu participă civilizat):
- “Puiu - puiu e el, pahidermul geluit - înlănţuit - uite ce cărţi mişto. Piele, puiu ! Hai să luăm şi noi câteva”.
Am înţepenit. Privirea mi s-a blocat pe fruntea tipei. Acolo unde rădăcinile părului nu s-au hotărât dacă sunt negre sau cărunte, luând în răspăr blondul vârfurilor. Doar tenul pare mai degrabă decis spre măsliniu exagerat. Dar bine văcsuit cu roz în obraji şi inflaţie de verde pe la ochi.
“Piele, puiu”. Asta poate face o carte dezirabilă ! E rândul meu la casă. Ezit. Nu-mi mai vine să mai iau cărţile. “Puiu” mă interpelează:
- “Frate, unde are cărţi de piele din astea ?”
Casieriţa îi arată raftul. Cu pielărie. Îmi trece apoi cărţile prin mai multe fascicule. Unul anulează siguranţa. Altul citeşte preţul. Plătesc. Îmi iau marochinăria. Şi plec.

Mentionez ca nu stiu cine este autorul, nici provenienta initiala. Eu l-am primit de la o prietena care l-a primit de la alta prietena care l-a primit de la alta prietena si tot asa ...

Ziua lui Dani

Sambata am fost invitati la ziua lui Dani. Si-a sarbatorit-o sau i-a fost sarbatorita in gradinita tatalui lui propriu si personal. Desi am ajuns cu intarziere, copiii s-au simtit bine. Celebrul clown a fost inlocuit cu un Scooby Doo care s-a jucat cu ei si le-a umflat baloane. O femeie pirat ii picta pe fata. Copiii s-au distrat de minune. Rayan a fost mai retras o perioada intrucat nu cunostea pe nimeni in afara de sarbatorit. Deh, era gasca de la gradinita de-acolo cu care el n-are nici in clin, nici in maneca. Pana spre final insa s-a dezlantuit. Finalul a fost apoteotic si s-a lasat cu spargerea zecilor de baloane care decorasera pentru cateva ore sala de balet a gradinitei cu pricina.








A sasea zi si a doua fara plansete

Nu numai ca nu a plans, dar nu a plans in conditiile in care l-am dus eu la gradinita astazi. M-a rugat frumos sa-l duc eu si i-am promis ca daca nu plange il duc eu si-i aduc, la fel ca ieri, si guma de mestecat cand vin sa-l iau.
Poate ma supar si-l las in curand si la programul lung ...
Vezi cum sunt mamele astea? In loc sa aprecieze ca puradelu' s-a obisnuit incet incet cu gradinita si sa se multumeasca cu atat, vor sa intinda coarda si mai tare ...

Leapsha de la Ruxi, pardon, de la "Uschi"

Desi imi pare ca leapsha asta ajunge sa semene cu oracolele din copilarie, treaca de la mine sa raspund.
Imi pare rau ca am dezamagit-o pe Ruxi si ca nu am fost prima care sa-i preia leapsha dar ieri eram varza si n-am mai fost in stare de nimic.
O dau si eu mai departe cui vrea s-o preia, Marei, Badicilor de ex ...

Cit e ceasul? 10:42

Numele tau este? Andreea

Porecla(nickname)? N-am

Ai tatuaje? Nope

Culoarea ochilor? Caprui

Locul in care te-ai nascut? Bucuresti, Maternitatea Elias

Mincare favorita? Hmmmm ... am multe.

Ai fost vreodata in USA? Nu

Ai infasurat vreodata pe cineva cu hirtie igienica? Nu

Ai iubit pe cineva atit de mult incit sa-ti vina sa plingi? Da. De fiecare data cand am iubit am plans.

Ai fost implicat in vre-un accident de masina? Da, dar accidente usoare

Crutoane sau bacon? Amandoua sar niciodata impreuna

Zi favorita din saptamina? Sambata

Resturant favorit? N-am unul anume. Restaurantele italienesti si chinezesti

Sport favorit sa te uiti la el? Patinaj

Bautura favorita? Santal de piersici

Inghetata favorita? De vanilie

Walt Disney sau Warner Bros? Disney

Restaurant fast food favorit? N-am unul favorit

Ce culoare are dormitorul vostru? Nuc

De cite ori ai copiat la vre-un examen? De nenumarate ori (si drept dovada sta faptul ca in scoala eram numita "zeitza copiatului!" Aveam tehnici avansate.)

De la cine ai primit leapsha asta? "Uschi"

In care magazin ai fi cheltuit toti bani de pe card? Magazine pentru copii

Ce faci de obicei cind te plictisesti? Completez o leapsha de exemplu

La ce ora mergi la culcare? Very late, dupa miezul noptii

Cine o sa raspunda prima/primul la leapsa asta? Cine-o vrea

Citi dinte cei carora le trimiti leapsha nu-ti vor raspunde? N-am trimis-o nimanui anume

Care program tv nu pierzi niciodata ? Nu am asa ceva

Ultima persoana cu care ai luat masa la restaurant? Cu tot familionul

Ce asculti in momentul asta? Radio Romantic si gangureala lui Philip

Care e culoarea preferata? albastru

Mare sau lac? Mare

Cate tatuaje ai? Pai n-am zis ca n-am?

Ai ramas vreodata fara benzina la masina? Nu, pentru ca am condus doar vreo 3 saptamani si dupa aia m-am lasat de aceasta meserie

Ce preferi pisica sau catel? Nu mai prefer nici una, nici alta (in casa), dupa ce le-am avut pe amandoua. Si totusi parca un catzel e mai simpatic.

Ce anotimp preferi,vara sau iarna? Vara, logic

Esti solo? Nu

Esti indragostita de cineva? Da

Cit e ceasul? 10:52

Monday, October 13, 2008


A cincea zi si prima fara plansete

Desi credeam ca n-o sa se mai intample asta, astazi a fost prima zi fara jelanie la gradinita. A plecat putin imbufnat si miorlaind de-acasa dar odata ajuns acolo, totul a fost ok. Cand m-am dus sa-l iau mi s-a comunicat ca n-a mai plans deloc, ca a mancat tot si ca a fost super ok. A continuat insa sa stea cu cei de la grupa mica. Sa fie oare asta tot si sa indraznesc sa sper ca s-a terminat cu lacrimile?

Ma-ma-ma

Sunday, October 12, 2008

3 luni!

A mai trecut o luna! Incredibil de repede zboara timpul asta ...

Philip creste (dupa dr. nu suficient de mult) si face, dupa parerea mea, progrese remarcabile : rade mult si cu pofta (stiu ca am mai scris despre asta si ca ma repet acum, dar e atat de frumos sa vezi un bebelus razand cu gura pana la urechi), se ambitioneaza sa se ridice-n fund din orice pozitie s-ar afla, incepe sa-si coordoneze mainile, sa apuce si sa duca la guritza, acum cateva zile l-am surpins chiar studiindu-si mana stanga, "vorbeste" de ma ametzeste, repetand tot felul de consoane si combinandu-le cu toate vocalele posibile, la baitza, cand il intorc sa-l spal pe spate, se propteste in talpi si trebuie sa ma lupt cu el si sa-i explic ca la varsta asta nu poate sta in picioare, oricat de mult l-ar tenta asta ...
Intr-un cuvant, e un copil minunat, surprinde pe toata lumea care, stiind cum am fost eu de uracioasa si aricita toata sarcina, nu conteneste sa se minuneze cat de cuminte este el. Toti se asteptau sa fie un urlator care sa nu doarma eventual deloc, sa planga non stop, sa "ne terorizeze" si sa ne faca sa nu mai vrem altii ever again. Ei bine, o sa-i dezamagesc pe toti si o sa le spun ca eu nu stiu sa fac copii rai si ca atare ma bate gandul sa fac si-o fetita acum! Sic! Ma rog, sa nu cumva sa intelegeti ca ma pun pe treaba chiar acum.


La multi ani Philip! Iti urez sa ramai exact asa cum esti! Tu si Rayan sunteti viata mea si tot ce am eu mai de pret pe lume! Va iubesc!

Ingerasii mei dormind dusi la ora la care scriu eu acest post ...


Friday, October 10, 2008

Nemultumiri

Stiu ca daca va citi Carmen acest post ma va boscorodi zdravan o zi intreaga, imi va spune ca sunt nebuna de legat si sa las copilu' in pace, dar, chiar si asa, imi iau inima-n dinti si ma voi plange. Puradelu' meu cel mic nu prea a luat in greutate in ultima luna (adica 540 gr nu e chiar suficient) si nici capul cica nu i-ar fi crescut destul. Avand in vedere ca poimaine implinim 3 luni, a venit neonatoloaga sa ne vada, asa cum o va face in fiecare luna pana va implini Philip 1 an.
Copilul s-a puturosit in ultima perioada, doarme mult mai mult peste zi iar cand nu doarme nu-si exprima dorinta de a manca decat destul de rar. Foarte rar. Ieri a mancat de exemplu doar de 3 ori, prima masa fiind la ora 10:30 caci atunci s-a trezit. Eu nu m-am stresat ca daca copilu' nu a cerut, nici eu nu i-am dat si uite asa am ajuns sa nemultumim doctorii neonatologi. Citisem ca un copil stie exact cat are nevoie sa manance sau de cat somn are nevoie si de-aia am stat relativ linistita. Recunosc ca nici pe cantar nu l-am pus din ziua in care a implinit 2 luni. M-am vindecat de paranoia de care dadeam dovada la Rayan pe care-l cantaream, daca nu in fiecare zi, macar la 2 zile.
Asadar, bolnav nu e, vesel in schimb nevoie mare (ca rade in hohote non stop si la absolut oricine care se apropie de el), vorbeste ca o tzatza toata ziua, mami are lapte suficient ... si atunci unde-i buba? E adevarat ca de vreo saptamana, poate si mai mult, el a inceput sa regurgiteze foarte des si m-am gandit ca si asta poate fi un motiv atata timp cat da afara mult din ceea ce mananca. Poate fi, din ce m-am documentat si eu pe net si din ce am vorbit si cu dr, un fenomen de reflux consecutiv sau a unei proaste inchideri a cardiei (orificiul care inchide partea superioara a stomacului). Asadar si prin urmare luam 2 picaturi de metoclopramid de 3 ori pe zi ca sa ne stopeze regurgitarea asta inexplicabila deocamdata, incercam sa ne stresam cat mai putin, sa dormim numai pe burta (hahahaha) ca sa nu ne sufocam cu laptele regurgitat (asta ca raspuns al temerilor mele de acum doua zile legate de cum e mai bine sa doarma un bebelus, pe spate sau pe burta) si asteptam inca un pic sa vedem ce si cum. Daca metoclopramidul nu ajuta trecem la alte investigatii cum ar fi echografii si mai stiu eu ce caci inseamna ca e ceva mai grav.

Ultima zi din prima saptamana

Dupa ce ieri a picat ca o musca la 19:30, dupa ce astazi dimineata s-a trezit la 5:15 am cerandu-mi malai, plin de nervi si lovind cu picioarele-n stanga si-n dreapta de ma tot intrebam ce-a visat, dupa ce a reusit sa ma umple de spume cu noaptea-n cap, dupa ce la ora 7:30 am manca supa in loc de lapte cu cereale sau orice altceva ce manaca un copil obisnuit la micul dejun, a plecat miorlait de-acasa. S-a linistit insa pe drum, in masina. Cand a ajuns acolo a plans dar nu ca in celelalte zile. Pare ca s-a mai obisnuit cu gandul. Taman acum cand vine weekend-ul si facem o pauza de 2 zile de mers la gradinita. N-a vrut sa manance acolo la pranz iar educatoarea a crezut ca minte cand i-a spus ca el nu mananca micul dejun pentru ca a mancat acasa supa. Cand i-am spus ca asta e adevarul s-a uitat cam ciudat la mine ...

Thursday, October 9, 2008

Schimburi intre frati

"Mami, eu cand o sa fiu mic si cand Philip se face mare o sa beau lapte de la tzitzi lu' mami!"
Mi-a spus asta cu "eu cand o sa fiu mic" in nenumarate contexte, care mai de care mai "trasnite", nici nu mi le mai amintesc. Incerc sa-i explic ca mic n-o sa mai fie niciodata, ba din contra, o sa creasca, atat el, cat si Philip, incerc sa-l fac constient de faptul ca el de fapt vrea sa faca schimb cu fratele lui, ca vrea sa fie in locul lui, incerc sa-i explic ca-l iubesc la fel de mult ca pe Philip si ca nu trebuie sa creada ca cel mic ne e mai aproape de suflet, dar ca el e mai mic si de-aia necesita mai multa atentie din partea noastra etc. Constat insa ca deja devine destul de obsesiva chestia asta cu "eu cand o sa fiu mic ...".
Stiu ca e normal sa se simta abandonat si neiubit odata cu aparitia fratelui mai mic, sa se simta abandonat si cu toate astea pe mine ma streseaza foarte tare gandul asta. Mi-e frica sa nu gresesc si stiu, simt c-o fac.

Cum dorm copiii?

Am o dilema. Copilul meu cel mic doarme pe burta. Numai pe burta. Daca-l culc pe spate nu poate sa doarma sau daca adoarme intr-un final, se trezeste imediat. Cum il intorc pe burta, cum adoarme. Am incercat asta asta noapte din nou. A adormit in brate, la supt, l-am pus in pat pe spate, a stat ce-a stat si la un moment dat s-a trezit (el care nu s-a trezit niciodata noaptea) si pana nu l-am intors pe burta n-a mai adormit.
Aseara am citit ca nu e recomandat ca bebelusii sa doarma pe burta deoarece exista riscul mortii subite care, la dormitul pe spate, e redus cu 50%.
Ce ma fac? Fac si eu ca in prostia omeneasca acum ...
Daca el doarme asa de bine pe burtica de ce sa nu-l las? Pe de alta parte, daca exista riscul unui accident, de ce sa mi-l asum? Copiii vostri cum dorm?
Sunt chiar ingrijorata acum, mai ales dupa ce am si vazut ca in cartea lui dr. Spock recomanda vehement dormitul pe spate.
Rayan doarme pe burta acum si dormea si cand era mic, dar, din cate imi aduc aminte, nu-l culcam eu de la bun inceput asa ci se intorcea singur. Si nici nu-mi mai aduc aminte pe la ce varsta a inceput sa faca aceasta operatie. Cred oricum ca era mai mare.
Si eu dorm pe burta. Tot numai pe burta si imaginati-va cat am suferit eu cat am fost gravida ...

A patra zi

A plecat in crize de-acasa fiindca nana n-a avut ce face si a intrat in casa inainte ca el sa plece. Si atat i-a trebuit. S-o vada. Asta a declansat totul. Si a plecat urland, l-am dus pana la masina, nu mai vroia sa se desprinda de mine, ma implora sa nu plec, sa nu plece, nici el nu mai stia saracu' ce sa zica. Am inchis portiera, m-am intors cu spatele si am intrat in curte. A plans tot drumul si l-a lasat urland si astazi. Il luase in brate ajutorul de educatoare (care face operatia asta de trei zile si care e singura care-l poate linisti) dar nu se calmase deloc pana a plecat mama.

Wednesday, October 8, 2008

A treia zi

A fost la fel ca a doua. Adica s-a lasat dimineata cu tavaleli, cu urlete, cu implorari dar pana la urma s-a linistit, a mancat si a fost foarte cooperant. Au avut muzica si dans si asta-i place. Cand am ajuns la pranz sa-l iau era ok, tocmai terminase de mancat.

Philip spune ma-ma

Nu, nu sunt dusa cu capu' asa cum poate credeti! Am crezut ca n-aud bine dimineata si ii povesteam Ruxandrei pe messenger ce aud ... Philip spunea ma-ma! Mi-a spus ca e inconstient si ca se poate ca un copil de nici 3 luni sa zica ma-ma. Dar chiar si inconstient, nu e oare prea devreme? Nu-mi mai amintesc la ce varsta a spus Rayan prima oara baba (ca el a servit intai baba si apoi mama), dar cu siguranta nu atat de devreme.
Ca sa nu va mai zic ca de vreo saptamana se chinuie sa se ridice. Se screme pana-i ies ochii din cap. Nici asta Rayan n-a facut-o atat de devreme.

Am plecat apoi la gradi sa-l iau pe Rayan si cand m-am intors, mama ma astepta in curte sa-mi zica: "tu stii ca Philip spune mama?" Am incercat sa-l filmez dar n-am reusit sa-l surprind spunand clar. Culmea e ca spune ma-ma atunci cand te apleci peste patutzul lui si-i repeti si tu de cateva ori ma-ma.
Ieri il exersa pe "b" si nu auzeai decat bi-bi-bi.
Pana diseara sper sa postez si filmuletzul ca sa va convingeti ca nu vorbesc avioane.

A doua zi

Cum va spuneam ... a plecat de-acasa ok desi s-a smiorcait nitel dupa ce s-a trezit si a zis de vreo cateva ori ca nu vrea la "ganitza". Cand a ajuns acolo insa s-a pus pe un urlat nene, a facut o criza de isterie de toata frumusetea, cu tavalit pe jos, cu smuls papucii si sosetele din picioare, cu tot tacamul. Mama a plecat plangand de-acolo si asta fiindca au "gonit-o" educatoarele dupa ce i-au explicat ca mai rau ii face daca-si prelungeste sederea prin zona. I se atarna de haine, ma striga disperat pe mine, o ruga sa-l ia acasa etc.
Imi propusesem multe pentru dimineata de ieri, cand am auzit insa ce s-a intamplat n-am mai fost in stare de nimic. Am zacut pe canapea, cu ochii atintiti la ceas.
Am si sunat de doua ori acolo sa vad cum e si mi-au spus sa stau linistita ca asa e-n tennis, ca asa fac toti, mai ales cei care in prima zi nu reactioneza in nici un fel. Cica se calmase, isi mai aducea aminte din cand in cand, se mai miorlaia un pic, mai intreba, dar per total era bine, mancase chiar si o felie de paine cu unt, deci era ok. Statea aninat de una dintre educatoare, cea de la grupa mica, unde si-a si petrecut de altfel toata dimineata.
Cand s-a dus sa-l ia muni de-acolo (caci eu n-am putut taman ieri fiindca am avut convocare la scoala la cei mari, fix la ora aia) era ok. Mancase tot la pranz, singur. L-a recompensat mama cu bomboane (era blindata pentru cazul in care Rayan mancase deja la gradi) iar eu l-am recompensat si ne-am dus cu bicicleta cea noua in parc.
A venit si cu teme pt acasa: o poezioara despre toamna, cateva cuvinte la engleza si o pagina de conversatie la germana. M-am scos!

Monday, October 6, 2008

A trecut!

Mi-am facut de lucru toata dimineata, am fost prin magazine, am cheltuit o caruta de bani (ati auzit de terapia prin cumparaturi?), am vorbit la telefon cu multa lume ... doar ca sa treaca timpul intr-un mod cat mai placut.
Am ajuns la gradi cu respiratia taiata si uda leoarca de transpiratie fiindca nu stiam ce o sa gasesc, desi mi s-a spus ca daca e groasa rau ma vor suna. Si nu ma sunase nimeni.
Cand am intrat in curte, dupa ce am asteptat minute bune in fata portii pentru ca li se stricase interfonul, cine era in cadrul usii? Rayan al meu. Vesel nevoie mare.
L-am luat in brate, l-am pupat, l-am intrebat cum a fost si cand am auzit: "foarte frumooooos!" m-am linistit brusc. A tinut sa ma informeze, fara sa-l intreb, si ca n-a plans deloc.
Am intrat in hol, l-am intrebat unde-i sunt pantofii si ghiozdanelul si s-a dus glont la ele, intr-un dulapior cu multe usi mici si albe (cum o fi nimerit din prima exact compartimentul lui nu ma intrebati). Si-a scos singur papucii si s-a asezat pe jos sa-i pun adidasii ca sa putem pleca. Vedeam ca era totusi nerabdator sa plece de-acolo cat mai repede. Am schimbat cateva vorbe cu mama lui Toma in timp ce Rayan tragea de mine sa iesim. I-am facut pe plac si am plecat. La masina i-am dat si cadoul cumparat astazi: o bicicleta noua. Mare, frumoasa, neagra.
L-am dus la Mac sa manance (acasa nu aveam nimic gatit) si apoi ne-am petrecut toata dupa amiaza in parc. I-am vorbit mult despre ce va face maine la gradi ca sa vad daca protesteaza in vreun fel sau daca-si exprima dorinta de a nu se mai duce. N-a zis nimic. Semn bun.
Am observat ca, desi a fost intrebat de toata lumea cum a fost prima zi de gradi, ce-au facut acolo, cu ce s-au jucat etc, a refuzat sa vorbeasca despre asta. L-am lasat in zeama lui si n-am mai insistat. La un moment dat o sa simta nevoia sa ne povesteasca fara sa-l intrebam.
Singurul lucru pe care nu l-a acceptat acolo sub nici o forma a fost sa manance. Poate maine va fi altfel. Cred ca ar fi mancat daca dintr-o camera sau casa alaturata nu s-ar fi auzit zgomot de bormasina. Cum el e fascinat si de asta, probabil ca a fost foarte preocupat de ceea ce auzea si probabil de incercarea de a identifica de unde vine zgomotul si eventual de a-i face respectivului si-o vizita. Cand l-am intrebat de ce n-a vrut sa manance mi-a spus doar atat: "n-am mancat fiindca face un nene gaura in perete".
Maine e o alta zi, voi fi insa cu siguranta mult mai linistita si voi sta acasa.

Vesti bune

E 9:20 am. Bineinteles ca n-am avut rabdare si am sunat la gradi sa vad cum decurg ostilitatile. Baiatul meu a fost foarte curajos si n-a plans pana acum deloc. Era si directoarea destul de optimista si entiuziasmata si mi-a spus ca nu crede ca va avea probleme cu el daca n-a plans la inceput si nu s-a agatzat de ma-sa mare cand a auzit ca ramane acolo singur. Initial n-a vrut sa intre in clasa lui, a fost putin mofluz dar cand a aparut Razvan si-a revenit si s-a dus cu el. Acum se juca cu ceilalti copii.
Incerc sa ma calmez, sa-mi fac de lucru si sa-i las pe toti in pace pana la ora 13:30 cand ma duc sa-l iau. Ne auzim dupa!

Prima zi

A plecat de-acasa la 8: 06 am. E 8:13 minute si a si ajuns deja la gradi. L-a dezbracat mama, i-a pus papuceii si el inca nu plange ... Am in continuare niste emotii ... si o sa le am inca mult timp de-acum incolo. Mi-era asa o mila de el cand l-am vazut plecand cu ghizdanelul in spate, nu stiu de ce. Poate si pentru ca n-am pasit eu alaturi de el in aceasta aventura. A fost insa mai bine pentru el asa.Stau ca pe ghimpi sa vad care e reactia lui dupa ce-si va vedea prietenii si mai ales la despartirea de mama.
Incepe o noua etapa in viata noastra si parca acum, ca niciodata, mi se pare ca timpul a trecut prea repede. Parca mai ieri era ca Philip. Si acum e prima zi de gradinita. Si maine va fi prima zi de scoala, prima de facultate, prima gagica ... Of!

To be continued ...

8:23 am. Mama a plecat de la gradi. L-a lasat acolo, n-a plans. S-a aricit putin, n-a vrut sa comunice cu educatoarele, a intrebat-o pe muni ce face si unde pleaca si de ce pleaca. Era putin bulversat, poate si din cauza ca prietenii lui nu venisera inca. Era doar el si cu unca un baietel pe care nu-l cunostea. Am inteles ca ceilalti vin intre 8:30 si 9:00. Trebuie sa-i mai astepte putin cuminte.
Poate acum sunt deja impreuna. Macar cu unul dintre ei.
Pe mine m-a busit plansul, ma doare burta, am iar un sentiment de vinovatie. As fi vrut sa-l tin acasa, sa nu fie nevoit sa se duca acolo, mai ales ca eu sunt acasa cu Philip. Pentru binele lui insa e mai bine sa mearga la gradinita. Sa-si faca noi prieteni, sa socializeze, sa invete sa respecte anumite reguli, sa invete sa imparta si, nu in ultimul rand, sa se mai desprinda un pic de mine.

Emotii de mama nebuna?

A venit si ziua cea mare. Rayan va merge de maine la gradinita! Sau cel putin asa sper! Mai sunt cateva ore si cu ghiozdanelul cel nou in spate (pregatit de acum vreo 3 zile de mami, cu hainutze de schimb, papucei noi si prosopel brodat cu numele lui) va porni, alaturi de muni, spre gradinita. Alaturi de muni pentru ca asa am considerat eu ca-i va fi lui mai usor! Cu mine acolo nici nu ar fi vrut probabil sa intre.


Nu stiu ce-o fi in capshorul lui, cert este ca se bucura si pare a fi incantat de ce va face acolo. Am avut grija sa-i povestesc numai lucruri frumoase despre locul acela, sa-i enumar de 1000 de ori numele celor trei copii pe care-i cunoaste din parc si care vor fi in aceeasi grupa cu el, sa-i povestesc cum vor desena, cum vor picta, cum vor dansa (chestie pe care-o adora!), cum vor canta si cum vor face teatru, cum va papa la un loc cu ceilalti copii etc. Nu s-a aratat speriat in vreun fel, ba din contra. N-a protestat nici o secunda spunand ca nu vrea sa mearga acolo. Singurul lucru pe care nu l-a vrut sub nici o forma si nici n-am insistat deloc asupra lui a fost sa doarma acolo. Nici nu ma grabesc cu asta. Deocamdata mergem la programul scurt sau mediu!Abia astept sa treaca ora aia fatidica, sa aud ca a fost lasat acolo de muni si ca nu a plans deloc, ca nu s-a atarnat de hainele ei implorand-o sa nu-l lase acolo.

Abia astept sa ma duc sa-l iau dupa pranz (cred ca nu o sa fiu in stare sa fac nimic toata dimineata desi am atata treaba), sa-mi sara in brate si sa-mi povesteasca bucuros ce a facut. Abia astept sa aud ca va vrea sa mai mearga la gradi si a doua zi, si a treia samd. Abia astept sa pot posta maine un articol in care sa va spun cat de bine a acceptat Rayan aceasta noua provocare si cat de mult i-a placut acolo, printre noile jucarii si vechii lui prieteni. Mizez pe faptul ca intalnirea cu ei ii va usura adaptarea.

Thursday, October 2, 2008

Am I addicted?

Stau de mult si ma intreb daca eu sunt cumva dependenta de net, de bloguri, de messenger , daca nu cumva sufar de vreo boala in directia mai sus amintita ...
Dimineata, primul lucru pe care-l fac dupa ce ma trezesc si-mi alaptez odrasla (in pat, la orizontala), vin fuga, cu ochii inca lipiti de somn, si-mi deschid computerul ca sa vad cine si ce a mai postat pe blog. De multe ori nu gasesc insa nimic pentru ca eu sunt cu siguranta, din marea de bloggeri pe ale caror pagini intru, ultima care inchide noaptea calculatorul.
In timpul zilei, cum prind un moment de liniste cand imi dorm copiii sau se ocupa altcineva de ei, dau fuga la calculator si trec in revista iar toate blogurile , nu de alta dar poate a mai aparut ceva nou, poate a mai scris laureta postavaru vreo duda, poate mi-a scapat vreun amanunt important de la ultima accesare. Seara abia astept sa-mi culc copiii ca sa ma pot aseza in liniste pe scaunul meu din fata calculatorului iar cand il vad pe sotul meu antrenat in tot felul de activitati pe net, intru brusc in sevraj si ma gandesc ce ma fac daca cumva are de lucru mai mult, daca are de scris vreun mail mai lung si ratez cele cateva minute in plus de stat "conectata". Ma panichez toata si nu stiu cum sa-l gonesc mai repede de-acolo ca sa-i pot lua locul. Intre doua reprize de alaptat, de gatit, de spalat sau de facut ordine prin casa imi mai arunc insistent un ochi pe ecranul computerului, poate, poate. Noaptea, pe jumatate adormita, mai sciu un rand, un comentariu, mai schimb o vorba, doua cu vreun prieten pe mess, mai gasesc eu ceva de facut in asa fel incat imi prelungesc sederea la calculator pana cu mult, foarte mult dupa miezul noptii. Si dimineata, obosita moarta, o iau de la capat!
Cica s-ar chema internet addiction disorder! ( Inappropriate involvement in online social networking sites or blogging, printre altele la capitolul simptomatologie). Ca sa vezi problema!
Spuneti-mi voi acum, mai am vreo sansa sa scap de asta fara ceva terapie sau consiliere? Hehehe ;-)

Wednesday, October 1, 2008

Tot despre COHEN

Am gasit pe blogul lui Dragos Bucurenci un link al unui articol scris de Alex Leo Serban despre Cohen. Mi-au dat lacrimile citindu-l. Contine tot ce simt si eu si sunt convinsa ca daca as fi avut talent as fi scris si eu unul similar. Cititi-l si voi ca merita!


"Laura îmi spune, Uite, de asta mi-e teamă - şi-mi subliniază “I’m cold as a new razor blade”…
Laura este colega mea de liceu, de care sînt îndrăgostit în secret. Laura e îndrăgostită de Leo (nu de mine, că în liceu eram Alex; de “Leo” Cohen), aşa că ajung să mă îndrăgostesc şi eu de Cohen; sîntem în 1973, iar menage a trois-ul nu era încă o practică foarte răspîndită.

Dacă nu era Laura, probabil că l-aş fi descoperit oricum, ceva mai tîrziu - şi pe Cohen, şi menage a trois-ul. Pentru că după Laura a fost Mihaela (în facultate) care era, şi ea, fană Cohen. Laura îmi scria versurile cîntecelor pe bucăţele de hîrtie, pe care mi le trimitea în ore. Mihaela îmi punea pur şi simplu, acasă la ea (în spatele magazinului Unirea), cîntecele lui - over & over & over… Fumam, beam ceai şi fredonam “Suzanne” sau “So Long, Marianne” (ăla cu “i’m cold as a new razor blade”). Vedeam “famous blue raincoats” (ăla cu “sincerely, L. Cohen”) peste tot, chiar şi cînd afară era soare. Cohen era aşa, un fel de manta de vreme rea. Vremurile chiar erau rele (Ceauşescu, frig în casă & nimic pe masă, etc.), iar noi făceam - fredonînd - “rezistenţă prin cultură”. Ne simţeam protejaţi: nici sexul nu era mai protejat ca noi ascultînd Cohen. Evadam în poezie. Nişte femei serafice şi puternice ne luau pe sus şi ne duceau în Cohenland: “Sisters of Mercy”, “Joan of Arc”, Suzanne sau Marianne… toate aveau aripi uriaşe şi ne ridicau mult, mult deasupra cozilor de la alimentare, de la paşapoarte, de la graniţe, de la tot. Acele femei făcute din sunete erau călăuzele noastre şi garda de corp a lui Cohen. “A ladies’ man” (deşi el a negat c-ar fi fost, vreodată, aşa ceva). Habar n-am cum stătea cu sexul, se pare că bine (era oricum în menage a trois-ul nostru), dar chestia era valabilă 100% cînd venea vorba de muzică. şi venea - toate gagicile mişto pe care le-am cunoscut erau iubitele lui. Îmi arătau coperta de la Songs of Love and Hate şi-mi spuneau, Uite, nu ţi se pare că seamănă cu Al Pacino? şi cu Humphrey Bogart, adăugam eu (un pic mai cinefil ca ele). Apoi, după ce-am văzut Bobby Deerfield, ni s-a părut că, de fapt, Pacino seamănă cu Cohen, era clar că nu putea fi invers! şi am văzut Proba de microfon de două ori la rînd pentru că apărea acolo, într-un cadru, coperta discului…

Pe la sfîrşitul anilor ‘70 am tradus un poem al lui care a apărut - în Luceafărul - sub genericul “Din lirica antifascistă” (lol). Nu mai am numărul respectiv şi nu mai ţin minte cum se chema poemul ăla, care era “antifascist” cum eram eu comunist; l-au pus acolo pentru că, într-un vers, zicea ceva de Hitler.

Apoi Laura a plecat (după “şedinţe de înfierare” & excluderea din ASCR - asta era asociaţia studenţilor comunişti, în care intrai din oficiu), Mihaela a plecat şi ea (blocul în care stătea fusese demolat oricum), iar eu am rămas cu Cohen. Sincer, mi s-ar fi părut mai plauzibil să plec şi eu definitiv - prinzînd un concert cu el, la un moment dat, undeva prin lume - decît să-mi închipui că va concerta, cîndva, la Bucureşti!

21 septembrie 2008, Bucureşti, Stadionul Arcul de triumf. Concertul fusese deja programat prin primăvară, dacă nu mă-nşel, îi trimisesem un sms Laurei, la Londra, să fac mişto de faptul că, la ei, urma să concerteze după noi - după care a fost contramandat, aşa că tot Laura l-a văzut prima…
Apoi, chiar a fost cît p-aci să-l ratez pe bune pentru că, fiind plecat, am rugat pe altcineva să-mi facă rost de bilet (şi nu mi-a făcut); dacă nu era Cristi (Luca) să-mi ofere, in extremis, invitaţia lui aş fi căzut în depresie aflînd de la toţi cît de minunat a fost totul… Aşa că lui Cristi îi datorez acest concert
Pînă să-nceapă rîdeam, cu diverşi cunoscuţi, de cum arăta scena - cu perdelele alea gen “Crizantema de aur” pe care adormiseră cîteva spoturi vernil & siclam. Dar pe urmă, cînd a-nceput concertul şi luminile au început să se schimbe, ajungînd pînă la roşu aprins, şi perdelele alea au început să se mişte în bătaia vîntului, cu siluetele instrumentiştilor profilate pe roşul ăla aprins, chiar era de efect.
Nu, de fapt (recunosc) îmi era teamă… Vedeam lumea aia care, OK, era mişto, dar era multă - şi mă gîndeam că “el” Cohen nu putea cînta pentru lume atît de multă, deodată, că muzica lui nu este pentru masse (oricît de cultivate; massa tot massă!), este pentru ascultat de unul singur sau în doi şi dată mai departe. Mă gîndeam că “Suzanne” se va pierde în vacarm, printre beri aruncate pe jos, că lumea va-ncepe să plece, pe la jumătatea concertului, şi că noi, “cohenofilii”, „cohenofanii”, ba chiar „cohenologii” hardcore, vom rămîne singuri şi zgribuliţi să strîngem peturile & chiştoacele şi să ne stingem luminile din ochi pe un stadion dezolant de pustiu. Mă gîndeam, sincer, că nu are atîţia fani în România şi că, aşa cum se întîmplă, vor veni tot felul de snobi & snoabe pentru care Cohen e passé, dar dă bine să fii văzut la un concert “sold-out”. Mă gîndeam că nici eu nu mă voi simţi bine, în general evit concertele pentru că, pentru mine, înregistrările în studiouri sînt sfinte, nu-mi plac variantele & improvizaţiile şi evit cît pot mulţimile, îmi dau un sentiment de nesiguranţă - mă gîndesc că se poate întîmpla orice. Apoi, ajuns la faţa locului, m-am gîndit că “el” va vedea cupolele alea verde-grotesc ale bisericii Caşin de vizavi şi că va vomita instantaneu, anulînd concertul. M-am gîndit (mi-e ruşine s-o spun…) că nu-l va ţine vocea, că are totuşi 74 de ani (că-i împlinea chiar atunci, asta făcînd totul şi mai penibil), că nu mai fusese în turneu de 15 ani, că etc. etc. şi, după primele două piese (a-nceput cu “Dance Me to the End of Love”), cînd am văzut că tot vin “vip”-uri, ocupîndu-şi locurile ca navetiştii în personale, m-am gîndit că - de fapt şi de drept - publicul ăsta nici nu-l merită, că e prea sus pentru el, pentru ei, pentru noi care ne-am obişnuit cu mîlul.
Dar s-a întîmplat un miracol (”A Miracle”, exact)… Nu de la-nceput, cum spuneam (primele două-trei piese au fost compromise de lumea aia care tot venea şi nu se mai aşeza, ba chiar şi de unii dintre cei pe care-i vedeam pe gazon şi care mi se păreau, aşa, prea relaxaţi, blazaţi, jemanfişişti, acu’ nu zic să vii îmbrăcat la patru ace la un concert în aer liber, mai ales că era şi destul de frig, dar chiar să-ţi aduci şi plozii în cărucioare sau cocoţaţi după gît?!). S-a întîmplat treptat-treptat, mai ales în a doua parte - în prima, cînd s-a făcut pauză, chiar vorbeam cu o veche cohenofilă care se plîngea că “mandolina aia e prea dulceagă” pentru gustul ei, eu spunîndu-i că nu mă deranjează, omu’ (Javier Mas) e un virtuoz, asta e, şi-n plus, să fim serioşi, unele piese ale lui “el” au ceva dulceag, “Take This Waltz”, na - nu? S-a întîmplat, aşa, ca un fel de “cucerire prin împresurare” - “first, we take Manhattan, then we take” Bucharest; cool! Vocea lui Cohen era aceeaşi, parcă proaspăt desprinsă dintr-un munte cu un fel de laser, era profundă, aspră şi caldă şi ne intra în fiecare fibră. Ăsta era “drogul”, pentru asta veniserăm? Da, pentru asta. Muntele venise la Mahomed. Iar “Mahomed”, deja uluit de această stupefiantă deplasare a muntelui pînă în faţa sa, nu putea decît să se lase cucerit…
Cohen îşi scotea, frumos, pălăria după fiecare piesă, mulţumind publicului. La cinci-şase piese odată, prezenta orchestra la fel de ceremonios, „the impeccable Neil Larsen, the sublime Webb sisters” - mereu cu acelaşi epitet perfect ales -, într-un ritual ce părea puţintel ironic dar nu era, probabil, decît o politeţe în plus (şi un fel de mantra, totodată). Țopăia, ştrengar, spre culise cînd trebuia să plece în culise, de parcă ne-ar fi spus “i’ll be back soon!, doar nu vă-nchipuiţi că plec de tot în paşii ăştia de desen animat?!” În a doua parte a concertului, proporţia îndelung cîntărită dintre “the golden voice”, „the gift”-ul unor muzicieni cu adevărat impecabili, orchestraţia perfectă, alternanţa pieselor (ca în cinema: una lentă urmată de alta mai ritmată) şi micile “trucuri” de showman (Cohen, showman! wow, asta nu mai văzusem…) deveniseră evidente pentru toată lumea, cred: pur şi simplu, cel mai introvertit dintre cantautori ne demonstra - pe viu - cum se face un show. Un show “minimalist”, dar nu mai puţin memorabil.
Nu-mi luasem programul pentru că vroiam să fiu surprins, nu vroiam să ştiu dinainte că urma să cînte “Anthem” sau “Democracy” sau “Hallelujah”. M-am amuzat ce înalte a putut să ia la “First We Take Manhattan”, pe refren - era clar că nu e în elementul lui, dar ingenuitatea cu care a făcut-o m-a înduioşat. Mi-au dat lacrimile la vreo trei piese (una ştiu sigur că a fost “The Partisan”, unde vocea lui a fost parcă mai “cracked” decît de obicei). La “FBR”, normal, eu am “cracked”… Credeam că o să încheie cu el, pe “sincerely, L. Cohen”, dar a mai cîntat cel puţin încă vreo trei piese după - un fel de bis la bis la bis. şi e clar că, dacă nu era complicitatea aia cu publicul - realmente un “cerc magic” în care nu mai exista nimic altceva -, nu ar fi cîntat atît. Ar fi văzut că unii pleacă, speriaţi de cîteva rafale de ploaie, şi ar fi zis, Ei, asta e, time to go… Apoi, imediat, ar fi văzut că alţii-şi deschid umbrelele şi rămîn - şi pentru aceştia (care, din fericire, erau cei mai mulţi) a rămas.
Dar a mai fost ceva - în afara magiei pe care a simţit-o toată lumea de acolo. A fost seninătatea absolută (autocontrolul zen?) cu care a stat acolo pe scenă să cînte aproape trei ore, la 74 de ani. A fost eleganţa lui firească, deloc scrobită, o eleganţă de om “din altă lume” în preajma căruia nu-ţi vine să molfăi ciungă. A fost umorul lui binecrescut, strecurat curat printre picături. şi a fost blîndeţea aia de bunic grijuliu cu care le-a spus oamenilor, la sfîrşit, “OK, good-bye now & God bless you, I don’t want you to catch a cold…”
Cînd am ieşit, parcă pluteam. Mr Cohen ne luase în palmă, în căuşul vocii sale, şi suflase asupra noastră cu puf de poezie. şi, dintr-odată, lumea era mai uşoară - de trăit, de privit, de suportat. Nu fusese nici “lecţie”, nici “predică”; fusese - doar - acel lucru intim, 1-2-1, called love".

Dupa baie


Baitza

Mamaaaaaaa, ce-mi place si nu zic nici pis. Daca as putea sa stau numai in apa ...