Wednesday, January 20, 2010

Idei noi pentru Anna si Rares sau consolare pentru Alina si Crina

Rufele printre care se lăfăie Philip, (în vârful mesei, evident!) tocmai ce fuseseră strânse de pe uscător, puse frumos pe căprării şi pregătite pentru călcat, în ordinea priorităţilor. Tricourile la tricouri, body-urile şi salopetele lui Philip all together, prosoapele şi ce mai era pe-acolo separat.
Ei bine, într-o fracţiune de secundă, cât m-am dus eu până la bucătărie să-i pun apă în cană (căci tocmai ce-mi ceruse) şi în timp ce d-na Maria călca cu mult spor în camera alăturată deci nu avea ochii aţintiţi asupra dumnealui, dragul de el s-a şi suit pe masă şi cu o viteză ameţitoare a răscolit totul, totul. Nici unul din lucruri nu mai era aşa cum le lăsasem eu în urmă cu 30 de secunde. O să vedeţi zburând diverse obiecte vestimentare prin cameră, obiecte cărora domnul considera că e cazul "să le facă vânt", rânjind de altfel cu gura până la urechi, pe jos. One by one!
Şi apoi apucă-te madame şi strânge din nou totul.

Şi un alt episod "simpatic" de care mi-am amintit şi am zis să-l leg de celălalt, ceva mai vechi de data asta, de pe vremea când Philip era mai mic şi deja începuse să promită (şi cred că deja povestit Crinei), a fost când l-am găsit cu un sul de hârtie igienică, desfăşurat integral pe jos, în juru-i.

Un prosop pregătit de decolare

Apoi nişte tricouri în zbor

Şi o pereche de boxeri gravitând

Multe erau deja pe jos pentru că zburaseră până să iau eu aparatul pentru a imortaliza momentul

Şi episodul cu hârtia igienică







To be continued ...

Tuesday, January 19, 2010

Vocabularul lui Philip la 1 an si jumatate

Inspirată de o postare similară pe care am scris-o când era Rayan mai mic, de una scrisă de Sabina recent, am pus şi eu pe hârtie, apoi pe blog vocabularul lui Philip la matusalemică lui vârstă de 1 an şi 6 luni.
Prin comparaţie cu Rayan, că deh, care altă comparaţie mi-e mai la îndemână, constat că Philip e mult mai vorbăreţ. Vocabularul lui e mult mai "bogat" decât a fost al lui Rayan care a început să vorbească foarte târziu.
Aşadar sper că n-am uitat prea multe.

mama, mami, baba, papa, apa, nani, caca, pipi, bebe, da, alo, pa, bye, ou, ouă (astea n-au nevoie de explicaţii, le foloseşte exact cu însemnătatea lor)

tanti = aşa îi spune lui tanti Maria
Mia = Maria
papac = capac
data = gata
dade = cade
taie = poate însemna "tare" sau "cuţit" sau chiar " taie! (a tăia)"
Dada = Ada
uni = muni
tati = Dragoş (pt că aşa o aude el pe Anastasiaca-i spune lui taică-su)
tata = bunică-su
Nana = Lana sau Nana
Dej = Majd
otie = uite!
bombom = bomboane
oc = loc
ampa = lampă
ompa = trompă
puuu = pup
catie = carte
da-ni = da-mi!
bibi = habibi
pui = pui
hai = hai!

Şi o întreagă listă de onomatopee.

miau = face pisica
am = face catelu
beee = face oaia
muuu = face vaca
au = când se loveşte sau se alintă şi pretinde că-l doare ceva
poc = când strică sau desface ceva
wow = exact cu însemnătatea lui
brrruum = face maşina

L.E. Si bineinteles, cu siguranta nu intamplator omis, deja celebrul "titi".

Saturday, January 16, 2010

Neînfricatul familiei

Rayan, deşi băiat, a fost de când îl ştiu eu un copil extrem de prudent şi destul de temător atunci când era vorba de escaladări sau acrobaţii de orice natură. Nu i-a plăcut niciodată să se caţăre, să se cocoaţe în locuri înalte şi periculoase, până la 2 ani şi ceva nici pe trepte sau bordurile trotuarelor nu îi plăcea să urce. Mersul cu el pe stradă n-a fost, aşa cum e pentru multe mame de copii căţărători, o corvoadă pentru că puradelul meu n-a mers niciodată suspendat pe nicăieri, nu cobora şi nu urca fiecare bordură sau treaptă ce-i ieşea în cale şi nu-l fascinau gardurile. Când, de nevoie, trebuia să urce sau să coboare scările undeva căuta mereu bara de susţinere. Fără ea ţipa mereu după ajutor. În parc n-a simţit niciodată nevoia să se urce prin locuri periculoase, să se spânzure prin copaci sau mai ştiu eu pe unde. Pe tobogan s-a încumetat să se dea singur destul de târziu, când alţi copii de vârsta lui erau deja plictisiţi. Faţă de leagăne n-a avut o atracţie deosebită niciodată. Nici pentru locurile astea moderne de joacă, cu sfori, bârne şi alte posibilităţi de escaladare şi suspendare n-a avut nici un fel de atracţie. Nu a trebuit să-mi fac niciodată griji în privinţa asta la Rayan. Şi la el pot fi sigură că nu va face niciodată bunjee jumping şi nici nu va sări vreodata cu paraşuta.
Philip în schimb se află exact la polul opus, este exact pe dos decât a fost Rayan.
De când a fost în stare să se ţină pe propriile lui picioare, a început să se cocoaţe peste tot pe unde ajungea dar mai ales pe unde nu ajungea, pe scaune, pe garduri, pe canapele, pe băncile din parc, pe trepte. Mai nou se urcă pe mese şi pe bufete. Cu cât mai înalte, cu atât mai "provocatoare". Canapelele noastre sunt deja plictisitoare, nu prea mai prezintă interes, au fost călărite şi sărite în ultimele 6 luni din belşug. Sunt însă multe alte locuri în care Philip se urcă iar Rayan nici acum, la aproape 5 ani, nu s-ar încumeta s-o facă.
Îmi aduc aminte de Ruxi care-mi spunea că după Bia se uita, atunci când intra într-o cameră, mai întâi pe sus şi apoi pe jos. Ei bine, cu Philip e exact la fel. Nu mai stă decât pe mese, pe bufet, în vârful paturilor. Zici că l-am făcut cu Spiderman sau cu Tarzan. Dacă nu ajunge direct, dintr-o mişcare, no problem. Îşi trage un scaun sau un taburet şi a rezolvat problema. Cum ai dispărut din raza lui vizuală, cum se cocoaţă direct pe masa din sufragerie, altfel mult mai înaltă decât cele obişnuite (unde-l găseşti de cele mai multe ori dansând), pe bufet sau, mai nou, pe biroul lui Rafic. De unde se întinde la un raft de deasupra lui pentru a ajunge la receptorul telefonului pe care, în disperare de cauză, l-am cocoţat acolo. Asta nu mai constituie însă un obstacol pentru el, ba din contră, am senzaţia că e chiar o provocare.
Ca să nu vă mai spun că îi calcă în picioare tot ce se află în acel moment pe birou: de cele mai multe ori tastatura, dar şi hârţoagele lui sau ce se nimereşte în acel moment pe suprafaţa unde are el nevoie să stea. Dar asta e altă poveste.
Dacă vrea ceva din bibliotecă, dintr-un sertar, de pe un raft sau dintr-un dulap la care nu ajunge, găseşte imediat soluţia: trage scaunul sau orice care ar putea să-l înalţe şi problema e ca şi rezolvată. Aşa şi-a ars, de exemplu, două degete la aragaz. Curiozitatea l-a îndemnat să-şi tragă un înălţator de plastic de bucătărie (alea de la Ikea, le ştiţi cu siguranţă) lângă plită şi în următoarele 2 secunde cine urla ca din gură de şarpe? Şi asta cu mine curăţând cartofi alături de el. Se mişcă atât de rapid încât nu ai timp să reacţionezi. Până să zici sau să faci ceva este deja sus.
Vă imaginaţi cumva că experienţa asta lacrimogenă i-a fost învăţătură de minte? Aş! Aşa am crezut şi eu. Sau, mai bine zis, am sperat. Ei bine, a doua zi era tot acolo, în aceeaşi poziţie, chiar dacă la degete avea două băşici de toată frumuseţea care-l secau de cât îl usturau şi datorită cărora se smiorcăia din 5 în 5 minute.
Nu mai ştiu ce să inventez şi cum să fac să blochez şi să închid tot, cum să fac să-i îngrădesc accesul spre locurile astea extremly dangerous din casă. Dă la o parte orice cu o forţă de superman şi-şi face loc de trecere. O potecuţă cât de îngustă îi e suficientă ca să se strecoare. Şi gata, fapta e deja comisă. Până să mă dezmeticesc eu.
Mi-a rupt jumătate din încuietorile alea speciale pentru sertare şi uşi. A tras cu atâta înverşunare şi încăpăţânare de ele până le-a smuls de pe mobile sau le-a rupt cu totul. Una câte una.
Şi peste toate astea, mai are o dambla: umblă la maşina de spălat rufe. Sau se bagă în ea, atât cât poate. Nu mă întrebaţi de câte ori n-am fost nevoită s-o iau de la capăt cu programul de spălare, s-o repornesc pentru că, jucându-se şi învârtind butonul de programe de n ori, nu mai ştiam unde a ajuns aia cu spălatul. Aşadar, nu mai există nici o oprelişte pentru el.
Astăzi l-am găsit cu jumătate de corp băgat în maşina de spălat. Şi râzând cu gura până la urechi atunci când m-a văzut că întru în bucătărie. L-am scos de acolo, în 3 secunde era iar cu un picior înăuntru. În momentul ăla am fugit după aparatul foto. Noroc că era aproape de bucătărie deci n-am riscat prea mult lăsându-l în poziţia aia singur. M-am gândit că aş vrea tare mult să vadă mai târziu cum îmi scotea el mie peri albi.
Mă gândesc foarte serios că dacă Philip ar fi fost primul meu copil, aş fi cugetat probabil foarte intens înainte de a lua hotărârea de a-l face şi pe-al doilea. Aşa, cu unul ca Rayan, mi-a fost uşor să-mi mai doresc încă unul. La un al treilea încă mă mai gândesc. Nu ştiu dacă mă mai ţin nervii.
Philip e epuizant, e plin de energie, mult prea multă pentru mine şi nervii mei tociţi, are idei multe şi fixe şi e extrem de neascultător. Îl cerţi iar el se uită galeş în ochii tăi şi face mai departe tot ca el. Ca şi cum nu i-ai fi spus niciodată nimic. Sau ca şi cum nici n-ai fi acolo lângă el. Se comportă de parcă nu ai exista.

Ştiţi bancul cu Ferdinand?

Pe masa din sufragerie urlând

În bucătărie, pregătit să "meşterească" ceva


Pe masa din sufragerie, făcând lecţii în locul lui Majd


Călare pe masa din living
Momentul "introducerii" lui în maşina de spălat

Momentul în care a fost surpins de mine a doua oară

Sfidarea

Şi momentul când, deşi l-am scos de-acolo de două ori, se pregătea să intre din nou

Wednesday, January 13, 2010

Revedere

După ce a trecut cu bine de şocul revederii lui Philip care s-a transformat în cele două săptămâni de absenţa ale lui Rafic de-acasă într-un fel de schelet umblător, după ce era să nu-l mai recunoască de slab ce era, cu capul mic, ochii încercănaţi şi intraţi în orbite, a început joaca şi tăvăleala.
De când a intrat Rafic pe uşă, Philip nu prea s-a mai dezlipit de el, se ţine ca scaiul şi nu-l lasă nici să respire, nu-l slăbeşte o secundă, îşi ţine obrazul lipit de obrazul lui şi-l provoacă permanent la joacă. Ieri am surprins o scenă de "jughineala" între ei, m-am năpustit pe aparatul foto şi le-am făcut nişte poze. Le-am distras atenţia cu flash-ul, dar tot îi puteţi vedea cu gura până la urechi pe amândoi. Îmi saltă inima de bucurie când îi văd aşa, mai ales că baba are rar timp de joacă cu băieţii. Câteodată doar în weekend îi vede pe îndelete şi are timp să se bucure de ei. Şi ei de el.




Monday, January 11, 2010

A new beginning

De aseară ne-am reîntregit, eu am din nou soţ, copiii au din nou tată. Philip a început să mănânce, Rayan la fel. Seniorul a început de azi grădiniţa. Cei mari au început şcoala încă de săptămâna trecută. Aşadar respir şi eu! Finally!
Sunt 100% hotărâtă să-l înţarc pe Philip plecând de-acasă. Probabil în februarie că atunci se iveşte o ocazie. Va fi greu şi frustrant pentru amândoi dar pentru sănătatea mea mentală care e foarte şubredă şi pentru binele nostru al tuturor e mai potrivit aşa. Vom merge poate într-un loc frumos şi romantic (Rafic are treabă acolo dar de data asta îl voi însoţi şi eu), în Europa, ca să nu fim totuşi nici prea departe de casă. În caz că aici treburile vor fi totuşi dificile o să mă pot urca în primul avion şi o să pot zbura înapoi la pui. Ceea ce, sincer sper din tot sufletul, să nu fie cazul.
Avem amândoi nevoie de o ieşire în doi căci n-am mai fost plecaţi fără puradei de peste 2 ani. Şi a fost o perioadă foarte, foarte grea din toate punctele de vedere.
Va ţin la curent!

Friday, January 8, 2010

Anorexie

Am făcut astăzi analizele de sânge, sunt ok, mai puţin proteinele şi colesterolul care sunt foarte scăzute (dar în condiţiile în care el de 5 zile nu mănâncă nimic se pare că valorile astea sunt normale). Nu avem glicemia mare (că mie mi-era extrem de frică de un diabet ceva, mai ales că servim asta în familie), nu avem anemie (că şi de asta îl suspecta doctorul datorită inapetenţei şi a palorii), nu avem infecţie. Cu alte cuvinte nu avem nimic. L-a şi consultat astăzi şi e ok din punct de vedere clinic. Nu mai e roşu-n gât, nu are nimic la urechi, la plămâni sau oriunde altundeva.
Şi atunci de ce este totuşi în greva foamei de aproape o săptămâna? Păi se pare că a dezvoltat o formă de ANOREXIE! Motivele? Pot fi multiple: apariţia dinţilor, înţărcarea( iar o fi simţit că se apropie momentul), o boală infecţioasă (rinofaringită, de exemplu), naşterea unui frate sau a unei surori, reluarea lucrului de unul din părinţi, conflicte familiale (ultimele trei sunt excluse în cazul nostru).
Sugarul sau copilul anorexic dacă refuză să mănânce la mese, ronţăie totuşi ceva în timpul zilei şi acceptă întotdeauna să bea (Philip nici n-a ronţăit nimic în schimb a băut într-una litri de apă).
Părinţii tind adesea să îl forţeze să mănânce, utilizând tot felul de metode: jocuri, povestiri, promisiuni, intimidare (recunosc că aici mă cam încadrez, în sensul că am tot încercat să-l fac să mănânce dându-i posibilitatea ca în acest răstimp să se joace, aducându-i pe masă tot felul de jucării sau alte "atracţii" doar, doar o deschide şi el gura).
Conflictul se înteţeşte cu atât mai mult cu cât copilul acceptă să se alimenteze normal atunci când intervin alte persoane (doică, bunicii, personalul creşei sau educatoarele la grădiniţă).
"După un examen din care să elimine eventualitatea unei boli organice curabile, medicul îi ajută pe părinţi să detensioneze situaţia şi le oferă sfaturi adaptate mediului familial sau stadiului de dezvoltare a copilului: să-i prezinte alimentele şi să i le ia înapoi în caz de refuz, să-l lase pe copil să mănânce cu degetele, să admită un orar mai liber al meselor, să se joace mai mult cu el etc. Majoritatea anorexiilor obişnuite nu durează şi sunt tratate rapid. Totuşi, diagnosticul trebuie repus în discuţie în cazul unei slăbiri persistente".

We'll keep in touch!

Thursday, January 7, 2010

Total depression

Aţi simţit vreodată că aţi ajuns la capătul tuturor puterilor? Că nu mai vedeţi ieşire din nimic, că nu mai ştiţi pe ce cale s-o apucaţi? Că vi s-au scufundat toate corăbiile?
Ei bine, eu sunt right now într-o asemenea stare, într-o depresie cumplită, simt că dacă nu se întâmplă ceva în următoarele ore, zile, înnebunesc definitiv.
După un Crăciun de tot căcatul (să mă scuze ăia mai bisericoşi pentru alăturarea celor două cuvinte), după un revelion de şi mai mare rahat (cu Philip cu febră 39,3, cu mine bolnavă coaptă şi, colac peste pupăza şi fără soţ acasă) a început anul cum nu se putea mai bine: singură, cu ambii copii bolnavi, cu febră mare, cu tuse din belşug şi muci până pe piept. Şi de-atunci o ţinem langa aşa.
Cum vă spuneam, n-am bărbat de 2 săptămâni căci a trebuit să plece imediat după Crăciun acasă, în Liban, la tatăl lui care este foarte bolnav, deci revelionul l-am sărbătorit ca văduvele, iar bărbatul mi l-am sărutat sub vâsc doar prin telefon.
Toţi cei 4 copii au fost în vacanţă, deci non stop pe capul meu. O plăcere!
Nopţile şi zilele mi-au devenit un coşmar datorită lui Philip care stă aninat de ţâţele mele non stop. Şi nu mă lasă nici să respir. Fără nici o exagerare.
Suge într-una iar mesele lui se rezumă de 4 zile doar la asta, ca atunci când era bebeluş. Nu mănâncă nimic altceva, e străveziu şi are cearcănele până la urechi. Bea în schimb apă într-una, ca raţele. Când nu suge, e conectat la paharul sau biberonul cu apă. Copilul ăsta se hrăneşte de 4 zile doar cu lichide. Drept pentru care după amiază vreau să mergem să facem analize.
Vreau să-l înţarc, vreau să nu mai stea "spanzurat” de mine într-una, vreau să DORM nopţile şi nu să fac plantoane lângă patul lui, într-o rână, vreau să am linişte şi libertatea de a mă mişca, de a pleca de-acasă când vreau fără să ţin cont de faptul că încă alăptez şi prin urmare sunt îngrădită, vreau să am sănătate în casă. Şi voia bună cu care va obişnuisem (cacofonia e intenţionata).
Mi-e foarte frică de momentul înţărcatului , de consecinţele lui, nu ştiu cum e mai bine s-o fac, dar aşa nu mai rezist. Până acum totul a fost o plăcere, acum s-a transformat într-o corvoadă. Ştiu ca iar nu o să mă înţeleagă multe dintre voi, ştiu că iar voi fi condamnată, asta e ce simt şi dacă aşa stau lucrurile tot nu cred că-i mai e de mare ajutor faptul că e alăptat. Nu mai găsesc nici o plăcere în această "indeletnicire”. Mi-e greu, mi-e foarte greu şi numai când îl aud alergând prin casă ţipând după mine "titi, titi” sau când îl văd năpustindu-se şi trangandu-mă de haine, mă apucă damblaua.
Nu mai ştiu când a fost ultima noapte dormită fără să alăptez într-una, nu ştiu când a fost ziua în care nu l-am avut aninat de mine non stop. Nu mai vreau asta.
Ieri mi-am sunat soţul plângând şi l-am implorat ca la întoarcerea lui în ţară, să mă ia de-o aripă şi să mă ducă undeva pentru 3, 4 zile, să mă odihnesc şi eu în sfârşit şi în felul ăsta să reuşesc să-l înţarc şi pe Philip. Ştiu că e cea mai "brutala” dintre metode, dar acasă fiind simt că nu o să reuşesc. Cu siguranţă nu voi rezista la suferinţa lui, la plânsetele, implorările şi strigătele lui. Nu voi rezista să-l aud cerând "titi” fără să-i dau. Şi iar voi ceda. Şi iar mă vor apucă ulterior depresiile. Mi-aş fi dorit să-l alăptez până la 3 ani doar ca deja sunt epuizată fizic, mă stoarce că pe o lămâie, mă goleşte de toată vlaga din mine. Abia mă mai ţin pe picioare, nu dorm, nu mă hrănesc cum trebuie, nu am şi eu o viaţă a mea, despărţită de Philip.
Oriunde mi se iveşte ocazia să mă duc, fie că e vorba de o petrecere după ora 20:00 (şi hai să fim serioşi, până şi petrecerile copiilor încep după ora 19:00 seara) sau o simplă excursie de câteva zile, trebuie mereu să refuz din cauza alăptatului. Eu nu pot să merg nicăieri ca alăptez şi am program. Nu mai vreau asta. Vreau să mai trăiesc şi pentru mine iar dacă asta presupune să fiu o mamă rea şi iresponsabilă, VREAU să fiu o mamă rea şi iresponsabilă. Am tot sperat că se va înţărca singur, nu dă însă nici un semn, ba din contră, suge mai abitir decât o făcea când era bebeluş. Adică non stop.
Ştiu că iar o să fiu pusă la colţ de către jumătate de blogosferă, îmi asum însă asta şi vă las să spuneţi ce credeţi şi să mă judecaţi cum consideraţi voi. Eu am luat hotărârea: până la sfârşitul lunii februarie Philip trebuie înţărcat. Atunci va avea 1 an şi 7 luni. It's enough!


P.S. Celei care-mi citeşte blogul din scoarţă-n scoarţă fără să priceapă de obicei nimic, dar în schimb îmi analizează fiecare vorbă şi greşeală, face rezumate peste rezumate şi transmite mai departe interpretări aiuristice şi tembele, pline de răutate şi venin, celei care se bucură întotdeauna de necazul nostru şi care jubilează de fiecare dată cand citeşte la mine despre vreun necaz sau despre vreo supărare, îi doresc din tot sufletul meu ca ceea ce-mi doreşte ea mie să i se întâmple ei, ÎNMIIT. Fie ca toată ura şi invidia pe care mi le poartă să se îndrepte asupra-i. Cu vârf şi mai ales îndesat! Şi blestemele ei să se îndrepte asupra familiei ei. Trăiască Basarabia!