Total depression

Aţi simţit vreodată că aţi ajuns la capătul tuturor puterilor? Că nu mai vedeţi ieşire din nimic, că nu mai ştiţi pe ce cale s-o apucaţi? Că vi s-au scufundat toate corăbiile?
Ei bine, eu sunt right now într-o asemenea stare, într-o depresie cumplită, simt că dacă nu se întâmplă ceva în următoarele ore, zile, înnebunesc definitiv.
După un Crăciun de tot căcatul (să mă scuze ăia mai bisericoşi pentru alăturarea celor două cuvinte), după un revelion de şi mai mare rahat (cu Philip cu febră 39,3, cu mine bolnavă coaptă şi, colac peste pupăza şi fără soţ acasă) a început anul cum nu se putea mai bine: singură, cu ambii copii bolnavi, cu febră mare, cu tuse din belşug şi muci până pe piept. Şi de-atunci o ţinem langa aşa.
Cum vă spuneam, n-am bărbat de 2 săptămâni căci a trebuit să plece imediat după Crăciun acasă, în Liban, la tatăl lui care este foarte bolnav, deci revelionul l-am sărbătorit ca văduvele, iar bărbatul mi l-am sărutat sub vâsc doar prin telefon.
Toţi cei 4 copii au fost în vacanţă, deci non stop pe capul meu. O plăcere!
Nopţile şi zilele mi-au devenit un coşmar datorită lui Philip care stă aninat de ţâţele mele non stop. Şi nu mă lasă nici să respir. Fără nici o exagerare.
Suge într-una iar mesele lui se rezumă de 4 zile doar la asta, ca atunci când era bebeluş. Nu mănâncă nimic altceva, e străveziu şi are cearcănele până la urechi. Bea în schimb apă într-una, ca raţele. Când nu suge, e conectat la paharul sau biberonul cu apă. Copilul ăsta se hrăneşte de 4 zile doar cu lichide. Drept pentru care după amiază vreau să mergem să facem analize.
Vreau să-l înţarc, vreau să nu mai stea "spanzurat” de mine într-una, vreau să DORM nopţile şi nu să fac plantoane lângă patul lui, într-o rână, vreau să am linişte şi libertatea de a mă mişca, de a pleca de-acasă când vreau fără să ţin cont de faptul că încă alăptez şi prin urmare sunt îngrădită, vreau să am sănătate în casă. Şi voia bună cu care va obişnuisem (cacofonia e intenţionata).
Mi-e foarte frică de momentul înţărcatului , de consecinţele lui, nu ştiu cum e mai bine s-o fac, dar aşa nu mai rezist. Până acum totul a fost o plăcere, acum s-a transformat într-o corvoadă. Ştiu ca iar nu o să mă înţeleagă multe dintre voi, ştiu că iar voi fi condamnată, asta e ce simt şi dacă aşa stau lucrurile tot nu cred că-i mai e de mare ajutor faptul că e alăptat. Nu mai găsesc nici o plăcere în această "indeletnicire”. Mi-e greu, mi-e foarte greu şi numai când îl aud alergând prin casă ţipând după mine "titi, titi” sau când îl văd năpustindu-se şi trangandu-mă de haine, mă apucă damblaua.
Nu mai ştiu când a fost ultima noapte dormită fără să alăptez într-una, nu ştiu când a fost ziua în care nu l-am avut aninat de mine non stop. Nu mai vreau asta.
Ieri mi-am sunat soţul plângând şi l-am implorat ca la întoarcerea lui în ţară, să mă ia de-o aripă şi să mă ducă undeva pentru 3, 4 zile, să mă odihnesc şi eu în sfârşit şi în felul ăsta să reuşesc să-l înţarc şi pe Philip. Ştiu că e cea mai "brutala” dintre metode, dar acasă fiind simt că nu o să reuşesc. Cu siguranţă nu voi rezista la suferinţa lui, la plânsetele, implorările şi strigătele lui. Nu voi rezista să-l aud cerând "titi” fără să-i dau. Şi iar voi ceda. Şi iar mă vor apucă ulterior depresiile. Mi-aş fi dorit să-l alăptez până la 3 ani doar ca deja sunt epuizată fizic, mă stoarce că pe o lămâie, mă goleşte de toată vlaga din mine. Abia mă mai ţin pe picioare, nu dorm, nu mă hrănesc cum trebuie, nu am şi eu o viaţă a mea, despărţită de Philip.
Oriunde mi se iveşte ocazia să mă duc, fie că e vorba de o petrecere după ora 20:00 (şi hai să fim serioşi, până şi petrecerile copiilor încep după ora 19:00 seara) sau o simplă excursie de câteva zile, trebuie mereu să refuz din cauza alăptatului. Eu nu pot să merg nicăieri ca alăptez şi am program. Nu mai vreau asta. Vreau să mai trăiesc şi pentru mine iar dacă asta presupune să fiu o mamă rea şi iresponsabilă, VREAU să fiu o mamă rea şi iresponsabilă. Am tot sperat că se va înţărca singur, nu dă însă nici un semn, ba din contră, suge mai abitir decât o făcea când era bebeluş. Adică non stop.
Ştiu că iar o să fiu pusă la colţ de către jumătate de blogosferă, îmi asum însă asta şi vă las să spuneţi ce credeţi şi să mă judecaţi cum consideraţi voi. Eu am luat hotărârea: până la sfârşitul lunii februarie Philip trebuie înţărcat. Atunci va avea 1 an şi 7 luni. It's enough!


P.S. Celei care-mi citeşte blogul din scoarţă-n scoarţă fără să priceapă de obicei nimic, dar în schimb îmi analizează fiecare vorbă şi greşeală, face rezumate peste rezumate şi transmite mai departe interpretări aiuristice şi tembele, pline de răutate şi venin, celei care se bucură întotdeauna de necazul nostru şi care jubilează de fiecare dată cand citeşte la mine despre vreun necaz sau despre vreo supărare, îi doresc din tot sufletul meu ca ceea ce-mi doreşte ea mie să i se întâmple ei, ÎNMIIT. Fie ca toată ura şi invidia pe care mi le poartă să se îndrepte asupra-i. Cu vârf şi mai ales îndesat! Şi blestemele ei să se îndrepte asupra familiei ei. Trăiască Basarabia!