Tuesday, March 16, 2010

Marea înţărcare. A mamei!

Vedeţi ticker-ul din dreapta, cel care arată vârsta copiilor mei? Ei bine, dacă da, atunci o să observaţi că Philip are 1 an şi 8 luni. Iar la vârstă asta va fi înţărcat, începând de mâine.
Nu am crezut insa niciodată că îmi va fi atât de greu să fac pasul ăsta. Nu mi-am imaginat nici o secundă că de fapt problema separării noastre va fi la mine, că nu mă voi putea desprinde de el, că voi trăi atât de intens şi dureros ambivalenţa sentimentelor mele. Pe de-o parte simt dorinţa acută de a-l înţărca pentru a-mi recăpăta şi eu libertatea, intimitatea şi energia de care am fost stoarsă timp de 1 an şi 8 luni (primul an şi ceva fără a mă plânge, apoi devenind, recunosc, o corvoadă), pe de altă parte simt în burtă toţi fluturii pământului zbătându-şi aripile, înfiorătoare sentimente de vinovăţie şi toate mustrările de conştiinţă din lume.
Aş fi vrut să am puterea de a mă sacrifica pe mine însămi rămânând aici şi refuzandu-i sânul în schimbul mângâierilor şi îmbrăţişărilor tandre, gesturi compensatorii pentru deprivarea la care-l supun. Nu sunt în stare, nu-i rezist, am încercat. Jur! Aş fi vrut să nu-l sacrific pe el cu riscul de a-l traumatiza şi a-i lăsa, poate, urme adânci pentru tot restul vieţii.
Am fost întrebată de către o persoană extrem de importantă în viaţa mea de ce fac asta, de ce prefer să plec ştiind clar că asta îi va face lui rău, de ce nu sunt în stare să-mi suport frustrările (care am o vagă idee de unde se trag) şi aleg calea cea mai simplă pentru mine. N-am ştiut ce să-i răspund. Nu stiu nici acum.
Mâine plec şi mă mai întorc peste 8 zile. Nu-mi va fi deloc uşor, ştiu că voi plânge şi mă voi perpeli, că numai vacanţă nu va fi, mai ales că în prima jumătate nu voi avea parte decât de foarte multă tristeţe. Plec mai întâi în Liban să-mi văd socrul. Probabil că pentru ultima dată. De-acolo vom pleca pentru a-mi primi cadoul de ziua mea (venit de la cineva, printr-un sms neaşteptat, chiar în seara zilei de 11 martie): o mini vacanţă la Paris. Vezi doamne pentru sufletul meu. Al nostru.
Dar spuneţi-mi, ce vacanţă va fi aia? Nu ne va tihni, niciunuia dintre noi.
Nu încercaţi să pricepeţi prea mare lucru fiindcă nici eu nu ştiu exact ce vreau să transmit, sunt mult prea confuză şi cu inima sfâşiată.
Sunt epuizată fizic şi psihic, prin urmare ştiu că trebuie să fac schimbarea asta şi în acelaşi timp simt că greşesc enorm. Şi mă urăsc pentru felul în care am ales s-o fac.
Aşadar ţineţi-mi pumnii să nu mă dilesc de tot într-o săptămâna în care ar trebui să-mi încarc de fapt bateriile şi să mă refac.

P.S. Nu stiu care este provenienta fotografiei de mai sus, am primit-o astazi de la o prietena si mi s-a parut foarte potrivita subiectului si momentului ...

Monday, March 15, 2010

Sushi boy

Am cumpărat sushi si nici prin cap nu mi-a trecut sa-l invit la masa si pe Philip, gândindu-mă ca nu va pune in veci gura pe aşa ceva (cum de altfel nu pune gura nici Rayan). Ei bine, wrong! S-a autoinvitat, s-a înfipt cu hotarare in sushi si a basculat vreo 4, aşa pe nerăsuflate.
E de precizat faptul ca eu am mancat sushi prima oara acum vreo luna, convinsa fiind de copiii cei mari. M-am tinut de nas, am inchis ochii si am mancat. Culmea e ca mi-a si placut. Mult, mult de tot. Pana atunci am refuzat vehement si cu indarjire sa mananc asa ceva. Deviza era: me sushi??? NEVER! Acum regret ca nu m-am lasat convinsa mai din timp. Sushi is yummy!!!




Monday, March 8, 2010

Sleeping beauties

De 4 zile puii mei dorm impreuna. Asa!