Tuesday, March 16, 2010

Marea înţărcare. A mamei!

Vedeţi ticker-ul din dreapta, cel care arată vârsta copiilor mei? Ei bine, dacă da, atunci o să observaţi că Philip are 1 an şi 8 luni. Iar la vârstă asta va fi înţărcat, începând de mâine.
Nu am crezut insa niciodată că îmi va fi atât de greu să fac pasul ăsta. Nu mi-am imaginat nici o secundă că de fapt problema separării noastre va fi la mine, că nu mă voi putea desprinde de el, că voi trăi atât de intens şi dureros ambivalenţa sentimentelor mele. Pe de-o parte simt dorinţa acută de a-l înţărca pentru a-mi recăpăta şi eu libertatea, intimitatea şi energia de care am fost stoarsă timp de 1 an şi 8 luni (primul an şi ceva fără a mă plânge, apoi devenind, recunosc, o corvoadă), pe de altă parte simt în burtă toţi fluturii pământului zbătându-şi aripile, înfiorătoare sentimente de vinovăţie şi toate mustrările de conştiinţă din lume.
Aş fi vrut să am puterea de a mă sacrifica pe mine însămi rămânând aici şi refuzandu-i sânul în schimbul mângâierilor şi îmbrăţişărilor tandre, gesturi compensatorii pentru deprivarea la care-l supun. Nu sunt în stare, nu-i rezist, am încercat. Jur! Aş fi vrut să nu-l sacrific pe el cu riscul de a-l traumatiza şi a-i lăsa, poate, urme adânci pentru tot restul vieţii.
Am fost întrebată de către o persoană extrem de importantă în viaţa mea de ce fac asta, de ce prefer să plec ştiind clar că asta îi va face lui rău, de ce nu sunt în stare să-mi suport frustrările (care am o vagă idee de unde se trag) şi aleg calea cea mai simplă pentru mine. N-am ştiut ce să-i răspund. Nu stiu nici acum.
Mâine plec şi mă mai întorc peste 8 zile. Nu-mi va fi deloc uşor, ştiu că voi plânge şi mă voi perpeli, că numai vacanţă nu va fi, mai ales că în prima jumătate nu voi avea parte decât de foarte multă tristeţe. Plec mai întâi în Liban să-mi văd socrul. Probabil că pentru ultima dată. De-acolo vom pleca pentru a-mi primi cadoul de ziua mea (venit de la cineva, printr-un sms neaşteptat, chiar în seara zilei de 11 martie): o mini vacanţă la Paris. Vezi doamne pentru sufletul meu. Al nostru.
Dar spuneţi-mi, ce vacanţă va fi aia? Nu ne va tihni, niciunuia dintre noi.
Nu încercaţi să pricepeţi prea mare lucru fiindcă nici eu nu ştiu exact ce vreau să transmit, sunt mult prea confuză şi cu inima sfâşiată.
Sunt epuizată fizic şi psihic, prin urmare ştiu că trebuie să fac schimbarea asta şi în acelaşi timp simt că greşesc enorm. Şi mă urăsc pentru felul în care am ales s-o fac.
Aşadar ţineţi-mi pumnii să nu mă dilesc de tot într-o săptămâna în care ar trebui să-mi încarc de fapt bateriile şi să mă refac.

P.S. Nu stiu care este provenienta fotografiei de mai sus, am primit-o astazi de la o prietena si mi s-a parut foarte potrivita subiectului si momentului ...

6 comments:

alina said...

Te imbratisez strans! O sa fie bine.
Spune-i azi ca pleci si ca te vei intoarce. Si suna-l de unde vei fi, vorbeste cu el, alina-l prin vorbe macar! Chiar daca ti se pare ca nu intelege, e important!

Simona said...

Absolut de acord cu ce spune Alina! Va tinem pumnii, va fi bine! Si Philip simte legatura dintre voi, nu te speria ca ai sa-l traumatizezi, o sa se refaca!
Va pupam!

Ada Demirgian said...

Ti-ai facut datoria, Andreea. Mergi linistita. Baiatul va fi bine.

mariamirabela said...

Off, oscilez intre doua ganduri: gandul ca Philip va simti ruptura, ca te va dori si te va cauta (nu numai sanul, ci si pe tine ca prezenta, ca mama) si gandul ca, asa cum scrie Ada, Philip va fi bine si sentimentele grele sunt numai de partea ta.

Banuiesc prin ce treci, spun cu mana pe inima ca eu nu as putea sa fac ce faci tu. Ca departarea fata de Degetzica in momentul asta ar fi mult mai de nesuportat decat plansul ei la refuzul meu de a-i oferi lapte.

Doamne ajuta! sa ai puterea de a duce la final aceasta hotarare.

Andreea Badran said...

@ alina: iti multumesc pentru incurajari. Se pare ca Philip e mai putin anxios decat Rayan si separarea asta temporara il va afecta mai putin decat l-ar fi afectat pe Rayan. Sa vedem, deocamdata prima noapte a trecut cu bine, cu ceva plansete dimineata la trezire cand in loc de mami a gasit-o pe muni dar in rest a fost ok. Sa dea dumnezeu sa fie asa pana saptamana viitoare si urmele lasate de disparitia mea temporara din peisaj sa nu fie adanci.

@ simona: merci din suflet. stiti cat conteaza incurajarile voastre? simt ca nu fac chiar totul gresit si ca nu sunt poate cea mai rea mama din lume.

@ ada: mda, teoretic asa e, practic nu e chiar atat de simplu. Daca ar fi fost atat de simplu poate ca as fi facut pasul asta mai din timp. mi-e f f greu sa stii.

@ mariamirabela: asa ar fi fost ideal, cum scrii tu si cum simti tu, eu insa nu am putut rezista plansetelor lui. asa ca am plecat. sper sa nu ajung NICIODATA sa-mi reprosez decizia asta. sper din suflet. in rest, nu vreau sa ma gandesc mai mult la asta. deocamdata el e bine.

Gabriella said...

Totul va fi bineeeee!
te pup si ai grija de tine, ai nevoie sa iti incarci bateriile, desi...
te pup si iti tin pumnii.