Neînfricatul familiei

Rayan, deşi băiat, a fost de când îl ştiu eu un copil extrem de prudent şi destul de temător atunci când era vorba de escaladări sau acrobaţii de orice natură. Nu i-a plăcut niciodată să se caţăre, să se cocoaţe în locuri înalte şi periculoase, până la 2 ani şi ceva nici pe trepte sau bordurile trotuarelor nu îi plăcea să urce. Mersul cu el pe stradă n-a fost, aşa cum e pentru multe mame de copii căţărători, o corvoadă pentru că puradelul meu n-a mers niciodată suspendat pe nicăieri, nu cobora şi nu urca fiecare bordură sau treaptă ce-i ieşea în cale şi nu-l fascinau gardurile. Când, de nevoie, trebuia să urce sau să coboare scările undeva căuta mereu bara de susţinere. Fără ea ţipa mereu după ajutor. În parc n-a simţit niciodată nevoia să se urce prin locuri periculoase, să se spânzure prin copaci sau mai ştiu eu pe unde. Pe tobogan s-a încumetat să se dea singur destul de târziu, când alţi copii de vârsta lui erau deja plictisiţi. Faţă de leagăne n-a avut o atracţie deosebită niciodată. Nici pentru locurile astea moderne de joacă, cu sfori, bârne şi alte posibilităţi de escaladare şi suspendare n-a avut nici un fel de atracţie. Nu a trebuit să-mi fac niciodată griji în privinţa asta la Rayan. Şi la el pot fi sigură că nu va face niciodată bunjee jumping şi nici nu va sări vreodata cu paraşuta.
Philip în schimb se află exact la polul opus, este exact pe dos decât a fost Rayan.
De când a fost în stare să se ţină pe propriile lui picioare, a început să se cocoaţe peste tot pe unde ajungea dar mai ales pe unde nu ajungea, pe scaune, pe garduri, pe canapele, pe băncile din parc, pe trepte. Mai nou se urcă pe mese şi pe bufete. Cu cât mai înalte, cu atât mai "provocatoare". Canapelele noastre sunt deja plictisitoare, nu prea mai prezintă interes, au fost călărite şi sărite în ultimele 6 luni din belşug. Sunt însă multe alte locuri în care Philip se urcă iar Rayan nici acum, la aproape 5 ani, nu s-ar încumeta s-o facă.
Îmi aduc aminte de Ruxi care-mi spunea că după Bia se uita, atunci când intra într-o cameră, mai întâi pe sus şi apoi pe jos. Ei bine, cu Philip e exact la fel. Nu mai stă decât pe mese, pe bufet, în vârful paturilor. Zici că l-am făcut cu Spiderman sau cu Tarzan. Dacă nu ajunge direct, dintr-o mişcare, no problem. Îşi trage un scaun sau un taburet şi a rezolvat problema. Cum ai dispărut din raza lui vizuală, cum se cocoaţă direct pe masa din sufragerie, altfel mult mai înaltă decât cele obişnuite (unde-l găseşti de cele mai multe ori dansând), pe bufet sau, mai nou, pe biroul lui Rafic. De unde se întinde la un raft de deasupra lui pentru a ajunge la receptorul telefonului pe care, în disperare de cauză, l-am cocoţat acolo. Asta nu mai constituie însă un obstacol pentru el, ba din contră, am senzaţia că e chiar o provocare.
Ca să nu vă mai spun că îi calcă în picioare tot ce se află în acel moment pe birou: de cele mai multe ori tastatura, dar şi hârţoagele lui sau ce se nimereşte în acel moment pe suprafaţa unde are el nevoie să stea. Dar asta e altă poveste.
Dacă vrea ceva din bibliotecă, dintr-un sertar, de pe un raft sau dintr-un dulap la care nu ajunge, găseşte imediat soluţia: trage scaunul sau orice care ar putea să-l înalţe şi problema e ca şi rezolvată. Aşa şi-a ars, de exemplu, două degete la aragaz. Curiozitatea l-a îndemnat să-şi tragă un înălţator de plastic de bucătărie (alea de la Ikea, le ştiţi cu siguranţă) lângă plită şi în următoarele 2 secunde cine urla ca din gură de şarpe? Şi asta cu mine curăţând cartofi alături de el. Se mişcă atât de rapid încât nu ai timp să reacţionezi. Până să zici sau să faci ceva este deja sus.
Vă imaginaţi cumva că experienţa asta lacrimogenă i-a fost învăţătură de minte? Aş! Aşa am crezut şi eu. Sau, mai bine zis, am sperat. Ei bine, a doua zi era tot acolo, în aceeaşi poziţie, chiar dacă la degete avea două băşici de toată frumuseţea care-l secau de cât îl usturau şi datorită cărora se smiorcăia din 5 în 5 minute.
Nu mai ştiu ce să inventez şi cum să fac să blochez şi să închid tot, cum să fac să-i îngrădesc accesul spre locurile astea extremly dangerous din casă. Dă la o parte orice cu o forţă de superman şi-şi face loc de trecere. O potecuţă cât de îngustă îi e suficientă ca să se strecoare. Şi gata, fapta e deja comisă. Până să mă dezmeticesc eu.
Mi-a rupt jumătate din încuietorile alea speciale pentru sertare şi uşi. A tras cu atâta înverşunare şi încăpăţânare de ele până le-a smuls de pe mobile sau le-a rupt cu totul. Una câte una.
Şi peste toate astea, mai are o dambla: umblă la maşina de spălat rufe. Sau se bagă în ea, atât cât poate. Nu mă întrebaţi de câte ori n-am fost nevoită s-o iau de la capăt cu programul de spălare, s-o repornesc pentru că, jucându-se şi învârtind butonul de programe de n ori, nu mai ştiam unde a ajuns aia cu spălatul. Aşadar, nu mai există nici o oprelişte pentru el.
Astăzi l-am găsit cu jumătate de corp băgat în maşina de spălat. Şi râzând cu gura până la urechi atunci când m-a văzut că întru în bucătărie. L-am scos de acolo, în 3 secunde era iar cu un picior înăuntru. În momentul ăla am fugit după aparatul foto. Noroc că era aproape de bucătărie deci n-am riscat prea mult lăsându-l în poziţia aia singur. M-am gândit că aş vrea tare mult să vadă mai târziu cum îmi scotea el mie peri albi.
Mă gândesc foarte serios că dacă Philip ar fi fost primul meu copil, aş fi cugetat probabil foarte intens înainte de a lua hotărârea de a-l face şi pe-al doilea. Aşa, cu unul ca Rayan, mi-a fost uşor să-mi mai doresc încă unul. La un al treilea încă mă mai gândesc. Nu ştiu dacă mă mai ţin nervii.
Philip e epuizant, e plin de energie, mult prea multă pentru mine şi nervii mei tociţi, are idei multe şi fixe şi e extrem de neascultător. Îl cerţi iar el se uită galeş în ochii tăi şi face mai departe tot ca el. Ca şi cum nu i-ai fi spus niciodată nimic. Sau ca şi cum nici n-ai fi acolo lângă el. Se comportă de parcă nu ai exista.

Ştiţi bancul cu Ferdinand?

Pe masa din sufragerie urlând

În bucătărie, pregătit să "meşterească" ceva

Pe masa din sufragerie, făcând lecţii în locul lui Majd

Călare pe masa din living

Momentul "introducerii" lui în maşina de spălat

Momentul în care a fost surpins de mine a doua oară

Sfidarea

Şi momentul când, deşi l-am scos de-acolo de două ori, se pregătea să intre din nou