Wednesday, December 31, 2008

Dilema

Ce ati face voi daca fiul vostru de 3 ani si 8 luni ar omori un soricel si ar rani destul de nasol un altul? Dar nu soricei de-aia care umbla prin ungherele casei, la tzara si scot lumea din sarite pentru ca mananca tot ce gasesc in cale, se baga pe unde nici cu gandul nu gandesti si chitzaie in nestire sau rontzaie proviziile tale pentru iarna. Nu, nu soricei de-aia! Ci niste soricei dansatori. Max si Moritz. Niste soricei sa le zicem "decorativi", mici cat un degetzel de copil, vioi si simpatici foc, tinuti intr-un acvariu, pe rumegus, pe bufetul din sufragerie a lui muni.
Desi a fost avertizat sa-i lase in pace (ii tot intarata cu tuburile ramase de la hartia igienica pe care muni le punea in rumegus si pe care ei le foloseau pe post de leagane, ascunzatori etc), a insistat sa vada ce li se intampla daca "le faci rau". Si a reusit!
Nu va pot spune ce tragedie a fost, ce plansete a starnit gestul, ce durere in sufletele noastre ale tuturor.
Cum sa reactionezi? Sa-l certi? Sa nu-i mai vorbesti? Sa-i arati soricelul mort? Sa te faci ca n-ai vazut? Sa-ti fie teama ca istoria s-ar putea repeta sau extinde si catre alte vietati? Sau catre fratele mai mic?
Ce stie sau intelege un copil de 3 ani si 8 luni despre moarte? Nimic! Totul este extrem de abstract. Si atunci ce sa faci? Cum sa lamuresti situatia?
A avut parte de explicatii, de lacrimile noastre, dar si de repros, cearta si acuze. Fiecare a facut ce-a putut si cum l-a dus capul.
E limpede ca el nu intelege ce-a facut! A fost impins de curiozitatea de a vedea ce se intampla daca le "faci rau". Mai devreme ma intreba unde-s soriceii? Daca cel mort traieste ...

10 comments:

degetica said...

eu cred ca trebuie sa nu fiti violenti, dar sa va exprimati tristetea.
Copiii sunt foarte , foarte sensibili.
Poti sa-i spui ca nu ii va mai vedea, ca nu se vor mai misca...etcetc. va intelege.
Dar sa pastrati o atitudine sobra, trista, indurerata, insa nu reprosuri, pt ca in loc sa se concentreze pe ce s-a intamplat, se va gandi doar ca "mama si tata s-au suparat pe mine", si nu va adanci adevarata problema.

Andreea Badran said...

Eu personal exact asta am facut: i-am tot repetat ca acum nu-l va mai vedea pentru ca daca a murit inseamna ca el nu mai exista, nu va mai "dansa" acolo, ca fratele lui a ramas singur si trist acum. Ceilalti l-au certat si nu i-au mai vorbit in ziua respectiva. Fiecare a reactionat cum a stiut. Eu l-am luat jos si l-am culcat special mai devreme in seara respectiva ca sa nu mai fie bombardat cu reprosuri.
Mi-am amintit ca si eu am fortat(cam pe la aceeasi varsta) un pui de gaina sa bea apa, tinandu-l cu capul in apa pana s-a inecat, ca si eu puneam sare pe limacsi sau taiam ramele in mai multe bucati pt ca auzisem eu ca fiecare parte va trai separat si va forma o noua rama ... Copiii sunt curosi si e de-ajuns sa le spui ca pot face ceva rau ca sa fie impinsi de curiozitate sa vada ce inseamna sa omoare, sa topeasca o vietate sub sare etc.
Oricum, constat cu oarecare surprindere ca oameni care imi scriu de obicei la fiecare postare de-a mea, acum au evitat sa comenteze. De aici am inteles ca e o decizie pe care fiecare ar lua-o greu si nimeni nu stie daca ar fi cea corecta si atunci evita sa scrie ceva.

bp said...

cum, ingerasul de mai sus a facut asta??? :) hm...intr-adevar e o pb delicata, insa absenta comentariilor poate are si alte cauze, eu de exemplu n-am avut timp pina acum sa umblu pe bloguri...(an nou cu copil bolnav si mers noaptea la spital)... cred ca asta e o situatie des intilnita, toti copiii sint foate curosi sa experimenteze, niciun parinte nu e ferit...cred ca si eu pe la aceeasi virsta am inecat un pui de pisica vrind sa-l spal (daca nu cumva am visat asta :)...stind la curte, ma astept si eu la tot felul de interactiuni copil-animale, si unele poate dramatice, ca a voastra. petru e prea mic, insa tot am pretentii sa priceapa ca pe pisi o doare daca o trage de coada...cred ca pur si simplu trebuie sa ne cunoastem foarte bine copilul si sa ne dam seama de granita dintre inconstienta si rea-vointa...apoi fiecare actioneaza in functie de caracterul copilului, insa un fel de "pedeapsa" ar trebui sa existe, nu fizica, doamne-fereste, poate ca eu l-as priva temporar de ceva ce-i face placere.

ruxi said...

Ah,eu cum am citit m-am gandit ca am mai auzit asta si despre alti copii,mi s-a parut normala curiozitatea asta....si eu cand eram mica am chinuit ingrozitor un pisoi...imi amintesc ca era roscat...tot asa curiozitate...in fine acum nu pot sa spun ce rau imi pare cand imi amintesc...aa si eram mai mare un pic decat Rayanu...si da asa e ..cearta dura si reprosuri nu cred ca fac bine...tristetea voastra...poate....eeee si luati altii si gata..:-)

Andreea Badran said...

@ bp: sper ca nu a luat nimeni afirmatia mea ca pe un repros, nu asta am intentionat. E departe de mine gandul de a reprosa cumva cuiva ca nu-mi scrie. Era doar o constatare pe care eu am interpretat-o asa.
Imi pare rau de ce ati patit, sper ca sunteti bine acum. Ce-a fost? O raceala? Sau ceva mai serios?
Daca nu sunteti inca bine, va doresc insanatosire grabnica.
Si eu faceam aseara carare la Grigore Alexandrescu, la ORL, cu Lana pe care o doare rau urechea si zona submandibulara. Intrasem in panica si ma gandeam la oreion. Si la toti copiii din jur care s-ar fi putut imbolnavi la o adica. Si la sora mea gravida in luna a 9-a ...
Slava domnului n-a fost vorba de asa ceva. Nici macar de-o otita. Ci doar de-un ganglion inflamat. Nimic grav dar suficient cat sa ne sperie rau.

bp said...

sigur, se strigase catalogul si eu eram absenta asa ca m-am gindit repede sa ma scuz ;)
stai linistita, s-a inteles exact ce ai spus, doar vroiam sa subliniez faptul ca nu e dificil de comentat acest subiect avind in vedere ca e des intilnit, fiecare cred ca are o experienta traita sau auzita regarding it
daca veneati acum 2 seri la Grigore Alexandrescu ne intilneam pe acolo, ar fi fost funny, ne recunosteam dupa retete ;)
o bronsita recidivanta dar cu febra foarte mare de data asta, in fine, nu am intrat prea bine in noul an din punctul asta de vedere, sintem cu totii mai obositi ca niciodata

Andreea Badran said...

@ bp: sincera sa fiu, as prefera sa ne cunoastem, la o adica, in alte circumstante, nu pe coridoare pe-acolo ...
Sanatate va doresc oricum!
Eu chiar ma gandeam sa-mi fac abonament la Grigore, asa cum unii isi fac la teatru, la opera, la film ... asa m-am saturat de spitalul ala ...
Fi-miu ala mare si-a rupt acum 2 ani de doua ori mana si o data piciorul in decursul a trei luni, anul trecut din nou mana, pe fi-mea am operat-o in decursul a doi ani de 3 ori la degetul de la picior din cauza unei unghii incarnate, Rayan a mers si el de vreo cateva ori pe-acolo. Si au mai fost multe dar le-am uitat. Slava cerului ca n-a fost nevoie sa ne internam niciodata.

G. said...

Ei...asa sunt copii, si eu cand eram mica torturam mustele (le rupeam aripile si le urmaream pana mureau) cred ca sta in natura umana sa fim curiosi ... Gandestete ca cele mai importante descoperiri din medicina si genetica au luat nastere din experimentele pe animale. Parerea mea e ca un copil de 3 ani nu va intelege niciodata ce e aia moarte. De aceea trebuie supravegheati tot timpul si in niciun caz lasati singuri cu alti copii....o sa iti povestesc pe scurt o intamplare din care te las sa tragi concluziile: cunosc pe cineva care are un frate cu 2 ani mai mare decat el. Cand aveau in jur de 3-4 ani mama lor i-a gasit pe cand cel mic era cu gura plina de pasitile de vitamina C pe care i le daduse fratele mai mare...cand l-a intrebat de ce a facut-o acesta i-a raspuns foarte senin: "vroiam sa moara"...acum dupa 30 de ani cand sunt adulti se inteleg de minune iar fratele mai mare este medic de familie si e un om minunat, are familie si 2 copii!

bp said...

waw, asta da inventar ! bine macar ca esti cit de cit pregatita din cauza copiilor mai mari. noi, la primul copil, chiar daca nu ne panicam, ne intrebam mereu daca procedam corect. multa sanatate si voua !

Andreea Badran said...

@ bp: ai dreptate partial sa stii. Cu primii, desi ii cresc de cu vreo 5 ani inainte sa se nasca Rayan nu pot sa spun ca "mi-am facut mana" in materie de experienta din punctul asta de vedere. In sensul ca este totusi o mare diferenta intre ceea ce simti pentru copiii tai biologici si ceea ce simti pt cei pe care doar ii cresti. Dar asta am inteles numai dupa ce i-am avut pe ai mei. Nu stiu daca ma intelegi, ar fi si greu. Adica, cu alte cuvinte, la Rayan am fost extrem de isterica, panicata, nebuna chiar si pt orice tuse sau muc in nas faceam o intreaga tragedie, chiar daca eu, teoretic cel putin, trecusem prin asta de zeci de ori in anii dinainte cu cei mari. Abia acum, la Philip, realizez ca m-am calmat si ca nu mai frizez absurdul cu un comportament "deviant" din punctul asta de vedere. Pentru cei mari, oricat de mult i-as iubi, nu am cum sa simt chiar acelasi lucru pe care-l simt pentru cei mici. Poate e greu de inteles, poate unii ma vor judeca pentru ce-am spus, eu insa nu sunt ipocrita si spun exact ceea ce simt. Si asta e adevarul. Situatia e cu mult mai complicata, n-am cum s-o descriu aici in cateva cuvinte. Nici macar eu n-o inteleg pe de-a-ntregul si am o multime de intrebari referitoare la asta. In fine, poate intr-o zi o sa am dispozitia necesara sa scriu ceva si despre asta. Cred ca ar fi interesant pentru cei ce ma citesc.