Crestinarea Anastasiei

Am primit cu bucurie vestea ca pana la urma eu o voi crestina, alaturi de fratele lui Dragos, pe nepotica mea scumpa si draga, lucru care s-a si intamplat de altfel acum 10 zile, in data de 6 septembrie. Cu ocazia asta a fost si prima oara cand am fost nasa la un botez.
Imaginile, altfel superbe dupa parerea mea (merci Kristina - Kinderstudio), spun mai mult decat zeci de cuvinte.

Altfel un ajutor de nadejde, n-am ce zice

Asta am gasit eu astazi in masina mea de spalat rufe ... Ghici ciuperca cine-i?
Si na ca Philip ma mai face si sa rad! Sic!


P.S. In alta ordine de idei, imi poate spune si mie cineva de ce nu pot lasa comentarii pe anumite bloguri (bp, anca, crina de ex) ... Banuiesc ca nu e vorba de o conspiratie blogosferica, ma streseaza insa ca nu pricep care-i buba.

Philip, devenit teroristul nr. 1

Cum ati observat cu siguranta, n-am avut prea mare chef de scris in ultima perioada, din varii motive. Unul dintre ele este insa acela ca sunt extenuata, epuizata. Baiatul meu cel mic, un inger de copil pana la un moment dat (va mai amintiti ca el nu s-a trezit niciodata noaptea, pana la 4 luni???) s-a transformat intr-un terorist caruia nimeni din casa nu-i mai face fata. De la intoarcerea din Liban a hotarat ca noptile lui si prin urmare si ale noastre nu mai sunt pentru somn, drept pantru care inventeaza in fiecare noapte cate ceva pentru a ne tine in picioare, pe rand sau impreuna, pana inspre dimineata.
De cand s-a nascut adoarme seara de seara la san caci eu, mama eroina, mama model, mama responsabila etc, am decis sa-mi alaptez copilul, cat mai mult, eventual pana va decide el ca e cazul sa se opreasca, chiar daca asta va fi cand va merge la gradinita, la scoala sau cand se va insura. Ei bine, de doua saptamani a inceput sa se trezeasca noaptea (altfel nimic neobisnuit in programul asta), doar ca tot de atunci a decis ca nu mai e cazul si sa adoarma la loc. Schimbarea asta a coincis, lucky me, cu decizia mea de a-mi mai vedea un pic si de mine, de a mai iesi dintre peretii casei mele, chiar daca destul de incapatoare, de a mai vedea si eu cate un spectacol, mai mult decat o data pe an, de a mai merge si eu la nunti, botezuri, cumetrii (pe care le sar de 4 ani si jumatate in modul cel mai elegant cu putinta din simplul motiv ca nu ma pot distra in timp ce copiii mei au nevoie de mine acasa nu?). Am inceput sa simt ca nu mai pot sa fac acelasi lucru zi de zi, sa particip cu buna stiinta la aceeasi rutina, mai am si eu nevoie de altceva. Ei bine, socoteala mea de-acasa nu s-a potrivit cu planurile pe care Philip le-a pregatit pentru mine. De doua saptamani nu mai dorm noptile, nu mai sunt lasata sa dorm noptile, de doua saptamani avem noapte de noapte entertainment, diversificat ce-i drept: cand dans, cand muzica, cand urlete, cand rostogoliri neincetate timp de doua, trei sau patru ore prin asternuturile noastre, cand rasete neincetate ... Nu mai reusesc sa-l culc decat langa mine-n pat. Si niciodata mai devreme de o ora.
A fost de-ajuns sa-l iau in pat cu mine o singura data, intr-o noapte cand m-am culcat la doua si 'mnealui s-a trezit la trei, asta ca sa pot si eu totusi dormi cateva ore. Am facut asadar imprudenta de a-i admite sa imparta patul cu mine si ta-su in cele cateva ore de care eu aveam atata nevoie pentru odihna. Well, de-atunci sa te tii, patul lui s-a transformat brusc intr-un pat de ace. Adoarme bine merci in bratele mele, la san si cand incerc sa-l pun in patul lui, se incordeaza tot si incepe sa urle, indiferent cat de profund ii e somnul. Nu mai vrea in patul lui sub nici un chip. Au fost seri cand il adormeam de 3, 4 sau chiar 5 ori si de fiecare data cand il asezam in pat incepea distractia. Si eu, mare greseala, o luam de la capat.
Aseara am fost la teatru, copiii au ramas acasa cu Rafic care s-a chinuit sa-l culce pe Philip de la ora 20:00 pana la ora 24:00 cand am ajuns eu acasa. L-a adormit de vreo 3 sau 4 ori si de fiecare data s-a trezit cand il aseza in patul lu. La un moment dat s-a intins in patul nostru si pe Philip l-a lasat in patul lui unde micul terorist a preferat sa stea nemiscat, in fund, sprijinit de gratii, timp de o ora, sa se uite in gol si, desi rupt de oboseala, s-a incapatanat sa se culce. Cand am ajuns acasa, de oboseala si dintr-o dorinta arzatoare de a ma culca si eu la o ora mai civilizata, l-am luat la san si l-am adormit. Cand sa-l pun in pat parca l-am asezat pe cuie. Am simtit ca mi se darama tavanul fix in cap fiindca stiam ce urmeaza. L-am lasat acolo si am plecat, nu inainte de a inchide si usa in urma mea. A urlat pana la ora 1 si jumatate cand a adormit epuizat.
Astazi la pranz a repetat figura. Si eu la fel. Pe la ora 12:20 iar am inchis usa, iar l-am lasat sa planga. La ora 14:15 cand a venit Rafic acasa l-a gasit tot asa. Era zombie, nu a vrut insa sa doarma.
Eu mi-am facut de lucru in timpul asta, m-am apucat sa strang prin casa, incercand sa pretind ca nu-l aud si incercand sa nu las cutitul sa-mi strapunga inima prea adanc. Nu e deloc funny sa-l auzi plangand si strigandu-te de dupa o usa inchisa.
In timp ce sortam eu niste hartoage si faceam ordine prin cele zece cutii de medicamente imprastiate prin toata casa ce sa vezi? Sau ce s-auzi? Aud ca bate cineva in usa de la dormitor. De pe partea cealalta a ei, evident. Era Philip. Nu ma intrebati cum a ajuns acolo pentru ca nu as stii sa va spun. Doar il lasasem in patul lui. Patul lui coborat inca de pe vremea cand s-a ridicat prima oara in fund si cand am mirosit pericolul ce avea sa urmeze, nu de alta dar mai trecusem prin experienta asta si in urma cu vreo 3 ani si ceva, cu frati-su. Si el s-a catapultat de vreo doua ori din pat, din acelasi pat.
Asadar a sarit de-acolo pur si simplu, probabil ca a facut mai intai o escala in patul conjugal (ca daca ar fi sarit sau cazut direct pe parchet l-as fi auzit nu?) si s-a prezentat la usa. In care a inceput sa bata frenetic pentru a i se deschide. M-am indreptat incet catre dormitor, am deschis cu atentie usa si cand i-am vazut degetele apucand-o in incercarea de a o deschide si el pe partea cealalta m-a busit rasul, recunosc, l-am luat de-acolo si l-am pus la loc in patul lui explicandu-i pe un ton ferm ca nu-i frumos ce face si ca e cazul sa se culce totusi pentru ca mami are treaba. Il las parandu-mi ca a inteles explicatia mea si plec.
Dupa alte cateva minute de urlete intram din nou in dormitor si ce ne vad ochii? Domnul escaladase iar gratarul patului pe care-l calarea pur si simplu, fiind cu un picior in pat, cu unul in afara lui, in clara tentativa de a sari, din nou, in patul nostru si de acolo din nou pe jos. Am alergat dupa aparatul foto sa-i fac o poza, pana l-am gasit insa se comisese fapta mareata.
Pe la ora 16:00, cu chiu si vai, dupa indelungi incercari, l-a adormit Rafic. In patul nostru. Culcusit in pilota moale. Unde dumnealui a dormit insa fix o ora, el care obisnuieste sau obisnuia sa doarma min 4 ore la pranz.
Asadar si prin urmare, nu stiu ce sa ma mai fac, ce metoda sa mai aplic, cum sa-l fac sa adoarma si mai ales sa nu se trezeasca in momentul in care vreau sa-l pun in pat, cum sa fac sa dorm si eu ca omu', nu pe-o muchie, nu pe-o dunga, nu ca vai mama mea, cum sa fac sa nu mai fiu nevoita sa-l mai iau langa mine noaptea si sa-l conving sa revina la sentimente mai bune si la ce-a fost odata.
Psihanalistul meu pe care, cu aceasta ocazie, am inceput sa-l revad din nou in mod regulat (dupa o intrerupere destul de brutala acum 4 ani, dupa nasterea lui Rayan), m-a sfatuit ca ar fi cazul sa-l intarc, fara legatura cu episoadele povestite anterior, ci pur si simplu pentru ca e totusi prea mare si explicandu-mi, altfel plin de logica psihanalitica, care sunt riscurile la care il supun printr-un alaptat indelungat. Acestea fiind zise, am luat hotararea de a-l si intarca cu aceasta ocazie dar cum sa fac? Treptat e clar ca nu merge pentru ca nu as sti la care supt sa renunt mai intai, brusc ar fi extrem de frustrant dar totusi benefic pentru el, ce ma fac insa eu? Simt ca nu sunt pregatita sa fac pasul asta si totusi imi doresc din ce in ce mai mult sa-l fac. Pentru binele lui. Si al meu. Si al linistii nocturne.

P.S. Si pentru ca la mine o "bucurie" nu vine niciodata singura, va mai spun ca Rayan a avut iarasi, taman zilele astea, febra mare, ca am fost chemata vineri la gradi sa-l iau pentru ca-i era rau si dadea semne de boala.
Sa va mai spun ca sambata mi-as fi dorit atat de mult sa fiu alaturi de voi la intalnirea mafiei (mai ales ca pe primele doua le-am ratat pentru ca nu eram in Bucuresti) si ca la ora intalnirii voastre Rayan urcase mercurul termometrului la 39,4? Ca sa-l las pe el acasa si sa vin cu frati-su era dureros pt Rayan, ca sa-i las pe amandoi acasa si sa vin fara copii n-ar fi avut nici un sens si uite asa n-am reusit nici de data asta sa va vad. Bad luck! Maybe next time.

Seara de teatru

N-am mai fost de foarte mult timp la un spectacol de teatru si o spun cu mare tristete. In seara asta insa mi-am permis acest lux si am fost la premiera spectacolului "Toti fiii mei" de Arthur Miller, in regia lui Ion Caramitru. Distributia nu este deloc de neglijat: Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragos Stemate, Costina Ciuciulica, Dorin Andone, Vivian Alivizache, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Patru si Irina Cojar. Scenografia e semnata de Dragos Buhagiar. Chapeau!
Asadar vi-l recomand si voua cu drag, este spectacolul care deschide stagiunea la TNB si chiar merita vazut. Pe mine m-a emotionat foarte mult.
Urmatoarele reprezentatii sunt pe 13, 26 si 27 septembrie si pe 2 si 3 octombrie 2009.

Leonard Cohen - once again!

Banuiesc ca banuiti despre ce voi scrie in postarea asta ... Am I right?
Ei bine da, am fost din nou la Cohen. Mi-am dorit o viata sa-l vad, nu am sperat vreodata sa am aceasta sansa, mai ales de doua ori in viata si prin urmare nu mi-am refuzat placerea asta nici acum. Asadar mi-am cumparat cele mai bune bilete inca din prima zi cand s-au pus in vanzare si aseara m-am prezentat la concert.
Mi-am proptit copiii cei mici cu Rafic in parc (el nu gusta genul asta de evenimente asa ca a ales sa ramana acasa), l-am lasat deci babysitter pentru o seara, i-am luat pe cei mari de-o aripa, am luat-o si pe muni si ne-am dus la concert. De data asta intr-o formatie mai mare pentru ca mi-am dorit mult sa-l vada si ei. Chiar daca ei asculta in mod normal alt gen de muzica. Sau mai ales de-aia. Gusturile se educa nu-i asa?
Ca si prima oara, am fost, bineinteles, extrem de impresionata, extrem de emotionata, am plans la fel de mult, desi Cohen mi s-a parut initial mai putin in forma decat data trecuta (deh, a mai trecut un an peste el mi-am zis, un an plin de concerte care probabil ca l-au mai obosit). Mai ales in prima parte a concertului mi s-a parut mai putin electrizant decat data trecuta. Poate si pentru ca-l vedeam a doua oara, cine stie.
Apoi si-a revenit. A fost dumnezeiesc si a fermecat publicul asa cum a facut-o si atunci, de ziua lui. A fost la fel de elegant, la fel de modest, un gentleman in adevaratul sens al cuvantului. A purtat aceeasi palarie care l-a consacrat, pe care si-a scos-o de zeci de ori de pe cap, fie in fata instrumentistilor lui carora li se pleca cu respect, fie in fata noastra. A ingenuncheat aproape la fiecare cantec si ne-a multumit ca l-am invitat din nou, ca am ramas dupa pauza, ca-l ascultam si ca-i pastram muzica vie. Rar mi-a fost dat sa vad un artist care sa aiba atata respect si pretuire pentru echipa si pentru publicul lui. Chapeau Mr. Cohen!
Lumea, aleasa de altfel, l-a ascultat incremenita, cufundata in scaunele de plastic alb neprietenos, devenite brusc super confortabile, ca niste jilturi de catifea intr-o sala de ateneu. Nu misca nimeni, nu auzeai nici macar respiratia celor din jur, ci doar muzica si vocea lui. Care vibrau. Si te cutremurau. Ca la un concert de muzica simfonica de foarte buna calitate. Nimeni nu tipa, nimeni nu fluiera, nimeni nu facea taraboi, nu injura, nu huiduia, nu vorbea la telefon, nu trimitea mesaje, nu rasfoia ziare. Cu alte cuvinte, nu erau neamuri proaste! Toti stateau neclintiti si savurau fiecare vers, fiecare acord.
Showul a fost anul asta complet intrucat a avut-o alaturi de el pe scena si pe Sharon Robinson. His "colabotaror". A fost nemaipomenita si ea. Extraordinara. Si s-a simtit diferenta. S-au completat de minune. Asa cum o fac si pe albumele scoase impreuna.
Nu stiu ce as mai putea sa scriu despre el, despre concert, despre experienta asta. Sunt convinsa ca o vor face si altii care au fost acolo si care au cu siguranta mai mult talent decat mine. Eu va las sa savurati pozele, facute de mine de data asta.