Sunday, September 13, 2009

Philip, devenit teroristul nr. 1

Cum ati observat cu siguranta, n-am avut prea mare chef de scris in ultima perioada, din varii motive. Unul dintre ele este insa acela ca sunt extenuata, epuizata. Baiatul meu cel mic, un inger de copil pana la un moment dat (va mai amintiti ca el nu s-a trezit niciodata noaptea, pana la 4 luni???) s-a transformat intr-un terorist caruia nimeni din casa nu-i mai face fata. De la intoarcerea din Liban a hotarat ca noptile lui si prin urmare si ale noastre nu mai sunt pentru somn, drept pantru care inventeaza in fiecare noapte cate ceva pentru a ne tine in picioare, pe rand sau impreuna, pana inspre dimineata.
De cand s-a nascut adoarme seara de seara la san caci eu, mama eroina, mama model, mama responsabila etc, am decis sa-mi alaptez copilul, cat mai mult, eventual pana va decide el ca e cazul sa se opreasca, chiar daca asta va fi cand va merge la gradinita, la scoala sau cand se va insura. Ei bine, de doua saptamani a inceput sa se trezeasca noaptea (altfel nimic neobisnuit in programul asta), doar ca tot de atunci a decis ca nu mai e cazul si sa adoarma la loc. Schimbarea asta a coincis, lucky me, cu decizia mea de a-mi mai vedea un pic si de mine, de a mai iesi dintre peretii casei mele, chiar daca destul de incapatoare, de a mai vedea si eu cate un spectacol, mai mult decat o data pe an, de a mai merge si eu la nunti, botezuri, cumetrii (pe care le sar de 4 ani si jumatate in modul cel mai elegant cu putinta din simplul motiv ca nu ma pot distra in timp ce copiii mei au nevoie de mine acasa nu?). Am inceput sa simt ca nu mai pot sa fac acelasi lucru zi de zi, sa particip cu buna stiinta la aceeasi rutina, mai am si eu nevoie de altceva. Ei bine, socoteala mea de-acasa nu s-a potrivit cu planurile pe care Philip le-a pregatit pentru mine. De doua saptamani nu mai dorm noptile, nu mai sunt lasata sa dorm noptile, de doua saptamani avem noapte de noapte entertainment, diversificat ce-i drept: cand dans, cand muzica, cand urlete, cand rostogoliri neincetate timp de doua, trei sau patru ore prin asternuturile noastre, cand rasete neincetate ... Nu mai reusesc sa-l culc decat langa mine-n pat. Si niciodata mai devreme de o ora.
A fost de-ajuns sa-l iau in pat cu mine o singura data, intr-o noapte cand m-am culcat la doua si 'mnealui s-a trezit la trei, asta ca sa pot si eu totusi dormi cateva ore. Am facut asadar imprudenta de a-i admite sa imparta patul cu mine si ta-su in cele cateva ore de care eu aveam atata nevoie pentru odihna. Well, de-atunci sa te tii, patul lui s-a transformat brusc intr-un pat de ace. Adoarme bine merci in bratele mele, la san si cand incerc sa-l pun in patul lui, se incordeaza tot si incepe sa urle, indiferent cat de profund ii e somnul. Nu mai vrea in patul lui sub nici un chip. Au fost seri cand il adormeam de 3, 4 sau chiar 5 ori si de fiecare data cand il asezam in pat incepea distractia. Si eu, mare greseala, o luam de la capat.
Aseara am fost la teatru, copiii au ramas acasa cu Rafic care s-a chinuit sa-l culce pe Philip de la ora 20:00 pana la ora 24:00 cand am ajuns eu acasa. L-a adormit de vreo 3 sau 4 ori si de fiecare data s-a trezit cand il aseza in patul lu. La un moment dat s-a intins in patul nostru si pe Philip l-a lasat in patul lui unde micul terorist a preferat sa stea nemiscat, in fund, sprijinit de gratii, timp de o ora, sa se uite in gol si, desi rupt de oboseala, s-a incapatanat sa se culce. Cand am ajuns acasa, de oboseala si dintr-o dorinta arzatoare de a ma culca si eu la o ora mai civilizata, l-am luat la san si l-am adormit. Cand sa-l pun in pat parca l-am asezat pe cuie. Am simtit ca mi se darama tavanul fix in cap fiindca stiam ce urmeaza. L-am lasat acolo si am plecat, nu inainte de a inchide si usa in urma mea. A urlat pana la ora 1 si jumatate cand a adormit epuizat.
Astazi la pranz a repetat figura. Si eu la fel. Pe la ora 12:20 iar am inchis usa, iar l-am lasat sa planga. La ora 14:15 cand a venit Rafic acasa l-a gasit tot asa. Era zombie, nu a vrut insa sa doarma.
Eu mi-am facut de lucru in timpul asta, m-am apucat sa strang prin casa, incercand sa pretind ca nu-l aud si incercand sa nu las cutitul sa-mi strapunga inima prea adanc. Nu e deloc funny sa-l auzi plangand si strigandu-te de dupa o usa inchisa.
In timp ce sortam eu niste hartoage si faceam ordine prin cele zece cutii de medicamente imprastiate prin toata casa ce sa vezi? Sau ce s-auzi? Aud ca bate cineva in usa de la dormitor. De pe partea cealalta a ei, evident. Era Philip. Nu ma intrebati cum a ajuns acolo pentru ca nu as stii sa va spun. Doar il lasasem in patul lui. Patul lui coborat inca de pe vremea cand s-a ridicat prima oara in fund si cand am mirosit pericolul ce avea sa urmeze, nu de alta dar mai trecusem prin experienta asta si in urma cu vreo 3 ani si ceva, cu frati-su. Si el s-a catapultat de vreo doua ori din pat, din acelasi pat.
Asadar a sarit de-acolo pur si simplu, probabil ca a facut mai intai o escala in patul conjugal (ca daca ar fi sarit sau cazut direct pe parchet l-as fi auzit nu?) si s-a prezentat la usa. In care a inceput sa bata frenetic pentru a i se deschide. M-am indreptat incet catre dormitor, am deschis cu atentie usa si cand i-am vazut degetele apucand-o in incercarea de a o deschide si el pe partea cealalta m-a busit rasul, recunosc, l-am luat de-acolo si l-am pus la loc in patul lui explicandu-i pe un ton ferm ca nu-i frumos ce face si ca e cazul sa se culce totusi pentru ca mami are treaba. Il las parandu-mi ca a inteles explicatia mea si plec.
Dupa alte cateva minute de urlete intram din nou in dormitor si ce ne vad ochii? Domnul escaladase iar gratarul patului pe care-l calarea pur si simplu, fiind cu un picior in pat, cu unul in afara lui, in clara tentativa de a sari, din nou, in patul nostru si de acolo din nou pe jos. Am alergat dupa aparatul foto sa-i fac o poza, pana l-am gasit insa se comisese fapta mareata.
Pe la ora 16:00, cu chiu si vai, dupa indelungi incercari, l-a adormit Rafic. In patul nostru. Culcusit in pilota moale. Unde dumnealui a dormit insa fix o ora, el care obisnuieste sau obisnuia sa doarma min 4 ore la pranz.
Asadar si prin urmare, nu stiu ce sa ma mai fac, ce metoda sa mai aplic, cum sa-l fac sa adoarma si mai ales sa nu se trezeasca in momentul in care vreau sa-l pun in pat, cum sa fac sa dorm si eu ca omu', nu pe-o muchie, nu pe-o dunga, nu ca vai mama mea, cum sa fac sa nu mai fiu nevoita sa-l mai iau langa mine noaptea si sa-l conving sa revina la sentimente mai bune si la ce-a fost odata.
Psihanalistul meu pe care, cu aceasta ocazie, am inceput sa-l revad din nou in mod regulat (dupa o intrerupere destul de brutala acum 4 ani, dupa nasterea lui Rayan), m-a sfatuit ca ar fi cazul sa-l intarc, fara legatura cu episoadele povestite anterior, ci pur si simplu pentru ca e totusi prea mare si explicandu-mi, altfel plin de logica psihanalitica, care sunt riscurile la care il supun printr-un alaptat indelungat. Acestea fiind zise, am luat hotararea de a-l si intarca cu aceasta ocazie dar cum sa fac? Treptat e clar ca nu merge pentru ca nu as sti la care supt sa renunt mai intai, brusc ar fi extrem de frustrant dar totusi benefic pentru el, ce ma fac insa eu? Simt ca nu sunt pregatita sa fac pasul asta si totusi imi doresc din ce in ce mai mult sa-l fac. Pentru binele lui. Si al meu. Si al linistii nocturne.

P.S. Si pentru ca la mine o "bucurie" nu vine niciodata singura, va mai spun ca Rayan a avut iarasi, taman zilele astea, febra mare, ca am fost chemata vineri la gradi sa-l iau pentru ca-i era rau si dadea semne de boala.
Sa va mai spun ca sambata mi-as fi dorit atat de mult sa fiu alaturi de voi la intalnirea mafiei (mai ales ca pe primele doua le-am ratat pentru ca nu eram in Bucuresti) si ca la ora intalnirii voastre Rayan urcase mercurul termometrului la 39,4? Ca sa-l las pe el acasa si sa vin cu frati-su era dureros pt Rayan, ca sa-i las pe amandoi acasa si sa vin fara copii n-ar fi avut nici un sens si uite asa n-am reusit nici de data asta sa va vad. Bad luck! Maybe next time.

34 comments:

alina said...

Draga mea, ca incurajare, iti spun ca am trecut prin fix aceleasi intamplari, cu Anna, in jurul aceleiasi varste. In doua-trei s-a calmat, de altfel de cand doarme impreuna cu Maria, in camera lor, rare sunt noptile in care se trezeste vreuna din ele peste noapte.
Pot sa fie dintii, poate sa fie extazul mobilitatii si explorarii care nu se ostoieste nici macar peste noapte, poate sa fie o revolta ca s-a terminat vacanta, pot sa fie toate combinate.

Nu-l intarca. In aceasta privinta psihanalistul tau vorbeste prostii si chiar nu e de competenta lui.
Alaptatul ii da calm si liniste, ii da endorfine, ii da siguranta si comfort. Asa ca daca te tin curelele, da-i inainte. E sfatul meu, opinia mea, ia-le ca atare.

Stiu cat e de frustrant si de extenuant sa nu dormi noptile. Dar incearca sa nu te enervezi si sa incearca sa accepti ca asta e ceea ce ai pe masa la ora actuala.
Daca te duci la culcare cu ideea ca vrei sa dormi 6 ore minim legate si nu vei reusi, ai sa fii un pachet de nervi si oboseala in zori.
Daca te vei duce in schimb cu speranta ca vei prinde macar doua legate, daca ai sa prinzi 3 vei fi fericita. :)

Stiu ca suna aiurea, dar nu ai cum supravietui altfel, TREBUIE sa priveste mereu partea plina a paharului si sa fii constienta ca noptile astea terorizatoare sunt doar o chestiune de moment, TEMPORARA.

Cat priveste lasatul sa planga, iarasi ti-as zice sa nu. Anna insa de ex plangea si cu mine langa ea in pat, de oboseala extrema. O tineam strans in brate, o mangaiam, nu-i vorbeam, pt ca o tinea si mai tare treaza. In perioada aia nici ea nu mai adormea la san - sau adormea dar se trezea dupa o juma de ora.

Iti tin pumnii sa treaca repede si sa nu te lasi coplesita, luminita e undeva foarte aproape, tunelul e scurt, ok?

Iar in privinta psihanalizei, nu stiu de ce o faci, dar un minim bun-simt si o doza mare de profesionalism ar indica ca sfaturile nu se dau ca atare, ci se lasa clientul/pacientul sa afle ce e mai bun pentru el. Eu i-as da cu flit acelui psihanalist! My opinion. :)

alina said...

doua-trei luni, ok?

diana said...

Nu aş vrea să îti dau planurile peste cap dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva alta e cauza şi altul efectul.

De fiecare dată când eu am mai multă treabă sau îl neglijez, el cere mai multă atenţie. Ceea ce mi se pare normal.

Poate că şi P a resimţit cumva dorinţa ta de a 'evada' şi a luat-o ca pe un abandon, sau poate doar a simţit-o. Şi tot poate, ştiindu-te mai 'acolo' noaptea decât ziua, te vrea. Şi ar face orice să te aibă aproape, inclusiv să renunţe la somnul lui pentru tine.

Eu cred că dacă vrei neaparat să îl înţarci asta ar fi unul din cele mai nepotrivite momente. Tocmai acum, când are atât de multă nevoie de tine, de atenţia ta, de apropiere, i-ai refuza şi unul din cele mai frumoase lucruri împreună. Mă abţin de la a comenta nenorocirile la care supui copilul dacă alăptezi peste 1 an, mă îndoiesc că discuţia ar putea fi productivă în momentul ăsta :)

Însă am trecut de mai multe ori prin ce povesteşti acum şi mi-a luat destul de mult să mă prind din prima ce se întâmplă. E doar un semnal de alarmă pe care el îl trage. Eu zic că e doar un copil sănătos care caută metode de a ţi se apropia dinnou.

Danesia said...

Aoleo, imi pare tare rau sa aud toate astea, tocmai cand se spune ca copilul iese din preioada cea mai grea pentru mama. Eu zic ca procedezi f bine lasandu-l sa planga, as mai sugera o pernuta incalzita (eventual electrica) care sa o pui la el in patut, cand te pregatesti sa il pui din brate in pat (sa nu mai simta asa tare cand e lasat din brate, pe care sa o opresti dupa ce adoarme, oricum se va raci treptat) si sa nu mai insisti sa doarma ziua. Daca n-are chef, creste deja si nu mai simte atat de mult nevoia de somn, lasa-l pt ca asa va fi mai obosit seara. Cu intarcarea faci bine, caci e deja mare pt alaptat si vorba ceea, copii sunt fericiti numai si numai atunci cand sunt si parintii fericiti si odihniti, iar pentru orice om e important sa aiba si ceva pentru el, o preocupare, un hobby, o distractie, sa mai iasa din casa si in alta postura decat cea de parinte iesit cu copilul la plimbare. Eu ma bucur mult ca ti-ai reluat sedintele de psihanaliza, stiu ca daca nu ai fi trecutr prin niste momente mai grele acum cu copii, nu ai fi facut-o, dar cred ca e mai bine asa. Te imbratisez!

Andreea Badran said...

@ alina: sa stii ca eram sigura ca voi gasi un comentariu lung de la tine, sincer ma asteptam!
Incerc sa-ti raspund, sa vad daca sunt in stare.
1. M-am gandit si eu ca poate ar fi o solutie sa-l mut in camera cu Rayan, poate chiar in pat cu el pentru inceput. Problema este ca nu am suficienta incredere in Rayan care e extrem de gelos, are momente cand se poarta foarte urat cu el si mi-e frica inca, asta pana Philip va mai creste un pic si va fi capabil sa se apere singur.
2. Stiu de asemenea ca alaptatul ii da calm, liniste si siguranta dar pe termen lung ii poate dauna. Nu vreau sa intru in polemici cu nimeni pe tema asta pentru ca stiu ca si eu gandeam pana de curand altfel. Acum am inteles povestea asta si din alta perspectiva.
3. Cat priveste plansul, vreau sa-ti spun ca deja s-a mai linistit. Deja nu mai e plans disperat, s-a redus si ca timp si deja s-a transformat mai mult intr-o bodoganeala. Dupa doua zile pare totusi ca a inteles ca nu se poate sa ma frece ca pe ridiche si ca daca nu se multumeste sa fie alaptat si apoi pus in pat cand adoarme, va trebui sa se multumeasca sa fie alaptat, sa fie pus apoi in pat si lasat sa adoarma singur.
4.Cat priveste sfaturile primite de la analistul meu, este pt prima oara, dupa 3 ani de analiza, cand am fost si eu surprinsa ca m-a sfatuit sa fac un anume lucru. Sigur ca si acum mi-a spus ca decizia imi apartine si ca trebuie sa fac NUMAI cum simt eu si cred eu ca e bine, pentru el, pentru mine, pentru noi. In fine, prefer sa nu discut prea mult despre asta. Cert este ca si eu am o dilema, nu stiu ce e mai bine, simt totusi ca nu-l pot intarca deocamdata. Vom vedea ce si cum.
Si m-am apucat de analiza, in primul rand pentru formare, apoi ca si terapie. Pentru ca trebuia sa termin ceva ce am inceput acum 6 ani si jumatate si am intrerupt brusc dupa doi ani si jumatate, in momentul cand s-a nascut Rayan. Acum am simtit nevoia sa reincep. Aveam nevoie de sustinerea asta intelegi?

@ diana: chiar astazi cand am incercat sa-l adorm mi-a trecut si mie prin cap povestea asta cu abandonul, exact asa cum ai formulat-o tu. Mai trebuie sa rumeg la varianta asta, o iau in calcul.
Cat priveste ce se poate intampla pe termen lung atunci cand alaptezi un copil mai mare de 1 an ... of, nu e vorba in nici un caz de nenorociri. Eu nu am folosit o asemenea formulare.Stiu care e parerea ta despre alaptat, parere care pana de curand a coincis intru totul cu a mea, acum am inteles insa si o alta latura care mi-era total necunoscuta. That's all!

@ danesia: merci pentru intelegere!
Iar sedintele mele de analiza le-as fi reluat oricum dar probabil ca as mai fi amanat momentul. Stiam ca trebuie sa le reiau!

Anonymous said...

Verbul "a sti" la conditional se scrie "as sti" si nu cu doi i

Andreea Badran said...

@ anonymous: merci, ai dreptate! Deh, se intampla si la case mai mari. Nu caut o scuza fiindca nu am!

crina said...

Si noi am trecut printr-o perioada din asta cu Rares de curand. Mi-e si frica sa zic "a trecut" pentru ca sunt aproape convinsa ca se va repeta. A fost asociata cu momentul in care a inceput sa mearga singur in picioare, cu dusul lui 10 zile la bunici fara noi si foarte posibil cu aceeasi dorinta pe care o ai si tu, de a face si altceva decat scutece, biberoane si strans jucarii. Cam dupa ce am vazut ca merge singur, am simtit dintr-o data nevoia de a nu-i mai dedica 99 % din mine si timpul meu. Il iubesc la fel de mult, il ingrijesc cu aceeasi daruire, sunt la fel de atenta la nevoile lui, dar vreau sa fac putin si pentru mine. Inca nu stiu foarte clar ce, dar o sa-mi dau seama in curand.
Bun, am deviat. Reiau: se trezea de 6-8 ori pe noapte plangand. L-am invatat de acum cateva luni sa-l linistesc punandu-i mana pe spate. Nu-l iau niciodata din patut noaptea, decat daca e vorba de masa. Ei, in perioada de care vorbesc, cum ridicam mana de pe spatele lui se trezea si plangea. Asa atipeam in picioare, sprijinita de marginea patutului, mangaindu-l pe spate. Intr-o noapte, dupa ce de nervi m-am exilat 5 minute in baie, el plangand in acest timp, m-am gandit ca in loc de mana sa-i pun ceva pe spate, care sa ii dea acelasi sentiment de siguranta. Bingo! Asa doarme copilul meu de o saptamana cu un pitic in spate :). Asta a functionat la noi acum. Data viitoare, ma duc iar in baie si aflu :). Totusi ca sa fie si el impacat, il luam dimineata o ora sau doua in pat cu noi. Somnul de dimineata nu mai e dulce ci zdruncinat, dar asta e pentru moment.
Am scris cel mai lung comentariu din viata mea, nici nu imi dau seama daca e coerent cap-coada. Rayan cum e?

Andreea Badran said...

@ anonymous: si cu toate astea madame, mai bine ti-ai vedea de viata lu' matale si n-ai distruge-o pe-a altora! Asta ca sa vezi ca te-am depistat curva basarabeanca ce esti!

Andreea Badran said...

@ crina: n-am stiut ca ati trecut si voi prin ceva similar. Eu sunt pur si simplu epuizata, nu mai pot.

Rox said...

@Andreea, pe mine ma depaseste tot ce ai scris tu aici, nu iti impartasesc parerile, dar fiecare mama si le stie pe ale ei si actioneaza cum stie, cum e mai bine pentru ea si copilul ei.
Pe mine m-ar interesa latura aceea aflata de curand de tine in ceea ce priveste alaptarea tarzie a copilului.
Merci!

Andreea Badran said...

@ rox:ok, nu esti de acord, nu esti de acord, dar poate ar fi mai interesant sa vedem ce ai face tu in locul meu ... Mai ales ca si pe mine ma depaseste ceva: situatia! Si mai ales m-ar interesa sa-mi spui si mie de ce anume nu esti de acord sau cu ce anume nu esti de acord. Ai vreo alta solutie in afara de dormitul cu el in brate sau in pat? Eu sunt deschisa opiniilor celorlati si mi-am imaginat ca se vor naste discutii odata cu publicarea acestei postari.

Rox said...

Eu nu sunt de acord cu faptul ca incerci sa dai vina pe alaptat.

Eu am la activ multe nopti nedormite, dar niciodata nu am gandit ca ar fi din cauza alaptatului.
Co-sleeping-ul - dormitul alaturi de copil m-a ajutat mult sa depasesc aceste nopti nedormite.
Asa cum eu am nevoie de cineva alaturi de care sa dorm, asa are si copilul nevoie de cineva. Faptul ca sta singur in pat nu il ajuta cu nimic.
Intr-adevar, mama trebuie sa fie odihnita si atunci cand nu se mai poate se iau masuri, dar nu asa drastice si fara beneficii copilului (si nici mamei - sa-l auzi plangand nu cred ca iti face chiar bine).
Nesomnul copiilor are diverse cauze, doar mama le poate descoperi, ea isi stie cel mai bine copilul si ce mi se potriveste mie si pruncului meu, poate nu vi se potriveste voua.
Iti recomand o carte, poate gasesti raspunsuri acolo si situatii care sa va ajute - Elisabeth Pantley - The No-Cry Sleep Solution.
(daca lasi o adresa de mail o am in format electronic, in limba engleza si o trimit.)
Iar in ceea ce priveste alaptarea pe termen lung, deocamdata nu exista studii care sa ateste faptul ca ar dauna.

Anca Ilie said...

Am si eu 2 experiente similare cu cele doua fete ale mele, dar pe de alta parte, similar nu e identic, fiecare situatie e unica.
Doar (putin in gluma) vreau sa te intreb: tu te pregatesti sa-l intarci pe el, dar SI pe tine trebuie sa te "intarci" de la el (alt termen nu gasesc, dar intelegi ce vreau sa zic), atunci cand va veni timpul pentru asta. Esti pregatita? :))
Multi pupici si vezi ca am blog nou in locul celui pe care mi l/a "furat" Google si pe care stiu ca il urmareai si comentai, cum il urmaresc eu pe al tau, chiar daca nu comentez mereu: http://blogonovela1.blogspot.com/

Zu said...

Imi pare tare rau sa citesc toate astea... dupa toate problemele avute inainte, cred ca acum iti este teribil de greu.

Zic eu ca e foarte importanta starea de spirit a parintilor, asa ca "hang in there" si fa tot ce poti si crezi ca e mai bine, in asa fel incat sa te linistesti tu in primul rand...

Danesia said...

Andreea, fiecare om trebuie sa faca ce crede el ca este mai bine pentru el si familia lui. Am spus ca copii sunt fericiti atunci cand si parintii lui sunt linistiti si fericiti. Sunt de acord cu mamica care a spus ca puiutul tau cel mic simte ca e ceva in neregula, si, de aceea cred, ca si el se va linisti atunci cand iti vei regasi si tu linistea si satisfactia, chiar daca asta va insemna ceva mai putin timp petrecut impreuna.
Eu iti citesc blogul cam din toamna trecuta, deci aproape un an. Crede-ma, e extrem de inspirational pentru mine si te admir nespus pentru eforturile si sacrificiile pe care le faci pentru familia ta, pentru felul in care ai reusit sa mentii o familie atat de mare unita, pentru abnegatia ta. Uitandu-ma la tine, eu ma simt, sincer, un om micut si uratel. Si egoist.
E absolut normal ceea ce simti acum, esti o mama absolut extraodinara, dar asta nu inseamna ca nu mai esti femeie si nu mai ai si alte dorinte sau scopuri si nu trebuie sa te simti absolut deloc vinovata ca se intampla asta pentru ca este aboslut normal si firesc sa fie asa. Si alte mamici simt asta, unele o spun, altele nu. Dar, sub nici o forma, sa nu lasi pe nimeni sa te faca sa te simti vinovata pentru ca o simti sau pentru ca o spui.
Este foarte bine sa iti doresti sa ai putin timp pentru tine, pentru sotul tau, sa iesiti la o plimbare, sa mergi la un spa, la un film, la o petrecere, la o nunta, la un spectacol, la o cafea, la un restaurant cu sotul sau cu cateva prietene, sa rasfoiesti o carte, sa te gandesti pentru o vreme si la altceva decat la copii, sa vorbesti despre alte lucruri, sa te redescoperi pe tine, ca femeie, cum esti tu acum, cum te-au transformat si te-au maturizat familia, sarcinile, puiutii mici, cum esti tu ca sotie si ca partenera de viata acum pentru sotul tau, ca prietena pentru gasca de fete. Iar tu, tocmai datorita formatiei tale de psiholog, stii ca si aceste lucruri sunt importante.

Anna said...

Andreea, pentru copilul tau esti cea mai importanta parte a lumii. Mai mult decat cea mai importanta fiinta...
N-as sti sa-ti spun ce are. Imi dau seama cat de iritabili trebuie sa fi ajuns cu totii din cauza nesomnului.
Am testat si-am vazut, nu de mult, functionand urmatoarea reteta: daca ai posibilitatea (timp si suport) fa-ti, pentru urmatoarele doua-trei saptamani, un program dedicat copiilor. Adica pune-ti deoparte integral toate planurile (inclusiv somnul, din pacate). Adica ... nimic nou! Lasa pe seama altcuiva treburile domestice (daca totusi nu poti, "imparte-le" cu copiii, fa cat mai multe de fata cu ei si explica-le ce faci; de pilda, ei te pot ajuta sa pui rufele in masina de spalat). Stai toata ziua si joaca-te cu amandoi - deodata -(cu ocazia asta poate se mai armonizeaza tensiunile dintre ei!) Sugereaza-i lui Rayan ca el e mai mare, mai descurcaret, ca il poate ajuta pe Philip sa vorbeasca, sa distinga culorile, sa cante... Sugereaza-i sa-l protejeze. Faceti cat mai multe lucruri impreuna - adica joaca-te cot la cot cu ei. Stiu, e dificil cand esti rupt de somn, dar o tavaleala pe covor... un rasfoit de carticele cartonate... mmm?
Nu in ultimul rand, incurajeaza-l pe Philip sa fie autonom - sa exploreze casa (oricum o sa ajunga s-o faca! inainte de a sti sa se protejeze), sa studieze jucariile, etc. Aplauda-l cand reuseste ceva.
Si eu cred ca tot ce face e o reactie la faptul ca tu incerci sa te "desprinzi" si el nu e inca pregatit. Daca se va simti re-asigurat din partea ta (ca esti mereu disponibila pentru el) si captivat de ce face singur, o sa va intoarceti la rutina "buna". Si o sa-l poti muta apoi, eventual, in camera cu Rayan.
Incearca sa-l muti in patucul lui si pacaleste-l cu un tricou pe care l-ai purtat suficient cat sa se fi impregnat mirosul tau in el. Pui copilul peste tricou sau il invelesti in el.
Fii pregatita sa extinzi cele 2-3 saptamani - desi daca te tii sistematic de program, obtii rezultate. Si daca se intampla sa intarzie, si daca nu, nu renunta la program, "strecoara" treptat si de-ale tale...
Bafta!

Andreea Badran said...

@ rox: draga mea, m-ai inteles total gresit. Eu n-am dat nici o secunda vina pe alaptat, nici o secunda. Ba din contra, am spus foarte raspicat ca discutiile mele din terapie nu au legatura cu episoadele relatate de mine in aceasta postare, cum nici sfatul primit de la psihanalist nu are legatura cu asta.
Cat priveste co-sleepingul, eu nu sunt de acord cu el. Cand imi sunt copiii bolnavi, ii iau mereu langa mine in pat, fara discutie, tocmai ca sa-i am aproape si sa simt ce li se intampla, dar atat. Consider ca dormitul cu copilul in pat este extrem de nesanatos, atat pentru el cat si pentru relatia mea de cuplu care are evident de suferit. Si nici un cuplu nu rezista fara o oarecare intimitate. Prefer sa-mi impart patul cu sotul meu, nu cu cei mici oricat de mult mi-ar placea asta. Cand dorm cu ei in pat ma trezesc obosita pentru ca am mereu grija sa nu pateasca ei ceva, sa aiba suficient loc, sa doarma confortabil iar eu dorm pe marginea patului, aproape sa cad din el.
M-as bucura insa sa-mi dai cartea despre care pevestesti. Adresa e andreeabadran pe yahoo.

Andreea Badran said...

@ anca: tocmai despre asta e vorba si am si scris in postare ca mi-e MIE greu sa-l intarc si ca deocamdata nu cred ca sunt pregatita pentru asta. Separarea asta de el e grea, frustranta, mi se pare imposibila. Sunt insa constienta ca mai devreme sau mai tarziu va trebui sa se intample si asta. Si cu cat va fi mai tarziu cu atat ne va fi mai greu nu?
O sa adaug blogul tau in blogroll si o sa revin la voi cat de curand. In ultima luna si jumatate, ori n-am avut net, ori n-am avut chef de net. Va pup si eu cu drag si abia astept sa va citesc si eu din nou.

Andreea Badran said...

@ zu: asa este, numai eu voi decide pana la urma ce si cum. Am vrut doar sa impartasesc cu voi problemele mele si, de ce nu, sa va aud si voua parerile. Sigur ca voi face ce consider eu ca e mai bine pentru amandoi, fara sa consider ca am luat hotararea perfecta, cu toate cunostintele mele in materie de psihologie. Ca dovada ca acum sunt in impas si ca nu stiu incotro s-o apuc.

@ danesia: multumesc din suflet pentru sustinere. Fara sa condamn pe nimeni pentru faptul ca m-a judecat, m-a sfatuit sau chiar m-a condamnat, trebuie sa recunosc ca ceea ce mi-ai scris tu mi-a mers cel mai mult la inima. Intotdeauna vrem sa fim incurajati atunci cand nu stim incotro s-o apucam. Iar tu asta ai facut.Aveam nevoie sa aud si asta.
Si nu, nu ma simt vinovata si nici n-o sa ma simt vreodata. Cel putin nu in privinta asta. Probabil ca si la asta imi ajuta terapia. Sa iau niste decizii cu care sa pot trai ulterior fara sa ma simt vinovata.

Andreea Badran said...

@ Anna: da, ai dreptate. Poate ca asa ar trebui sa stea lucrurile in orice relatie mama - copil si nu doar 2,3 saptamani atunci cand cel mic are o problema, ci in permanenta. Doar ca de multe ori e greu de pus in aplicare. Plus ca la noi exact asta e problema: petrecem mult prea mult timp impreuna si eu mi-am neglijat in ultimii 4 ani viata de cuplu si cea sociala destul de mult tocmai ca sa le fiu copiilor alaturi. Ori acum simt ca trebuie sa mai schimb asta, nu in mod flagrant evident, dar macar cate un pic. In asa fel incat sa am si eu satisfactii si pe alte planuri. De-asta am decis sa-mi reiau si formarea in psihanaliza, poate intr-o buna zi voi fi in stare sa am si proprii mei pacienti, cine stie?
Si acum ca sa trec in alt registru, sa urmaresti in postarea urmatoare cum ma ajuta Philip cu rufele si cu masina de spalat.
Cat priveste exploratul casei, my God, e in stare sa deschida acelasi sertar sau aceeasi usa de la comoda, dulap etc de sute de ori intr-o zi. Astazi l-am luat din conservele si borcanele mele de cel putin 20 de ori.
Si da, am incercat de nenumarate ori sa-l pacalesc nu cu un tricou, ci direct cu perna mea pe care i-am pus-o in pat si pe care altfel, cand doarme langa mine, o iubeste la nebunie ... si n-a functionat deloc.

Zu said...

:-) din pacate nu pot decat sa te incurajez- bebe nu are decat 7 luni si nu am experimentat nimic similar, asa ca nu am cum sa imi dau cu parerea (probabil ca daca voi ajunge sa patesc asa ceva cu bebe am sa ma revin aici pentru sfaturi :D).

Cred insa sincer ca la final trebuie sa faci ce iti dicteaza inima/ instinctul pentru ca daca te fortezi sa mergi intr-o directie in care nu crezi problema nu se va rezolva. De aici si ideea mea anterioara. Si da, sunt sigura ca va veti regasi echilibrul cat de curand :-), va tin pumni stransi.

alina said...

Andreea, stii ce zic eu? Sa incerci sa judeci cu sufletul, mintea lipsita de prejudecati si teorii psihanalitice. Sa-ti asculti instinctele tale curate si primare.
Tu nu ai idee cat de mult ne influenteaza, PROST, teoriile astea stiintifico-intelectualizate care nu se potrivesc nicaieri de fapt, ci incearca sa ne dea noua sentimentul ca avem controlul situatiei.

Co-sleepingul e absolut sanatos si ok atata vreme cat toata lumea beneficiaza de pe urma lui. Dar ca tu, parinte, sa beneficiezi si sa-ti placa, chiar si ca solutie de moment, trebuie sa-l practici fara prejudecati - ca nu se poate dormi asa, ca viata intima are de suferit etc etc. Diana zicea mai demult la mine pe blog intr-un comentariu - daca tu te duci calm, linistit, la culcare, langa copil, copilul se va calma si el. Exact asta ti-am spus si eu cand ti-am vorbit de asteptari - tu esti toata panicata si incerci solutii externe, vai ce se intampla cu puiul meu, de ce s-a schimbat? Cand de fapt trebuie sa-ti zici ca e normal, trece si el printr-o perioada mai proasta, ca toata lumea, nu trebuie dresat, luat haturile in frau ca "s-a rasfatat copilul, hai domnule sa-i bagam mintile in cap!".

Crede-ma ca stiu exact cum este - ai nevoie sa te linistesti si sa iei lucrurile ca atare.
Cunosc prea bine bodoganeala aia, miorlaiala aia, e imposibila, stiu, dar ia incearca s-o asculti ca pe un "mami, nu mi-e bine, nu stiu ce-i cu mine, ajuta-ma!", nu ca pe un plans de rasfat si egoism, sa vezi, tot asa ti se pare?

Nu din cauza copiilor nu mai ai viata sociala sau viata de cuplu.
Nu trebuie sa-i privesti ca pe o cauza, ok?
Totul vine de la tine si din tine.
Tu vrei sa te intarci de bebeluseala. Pentru ca esti obosita si e normal sa vrei sa evadezi. Dar esti inca impartita intre a te rupe si a ramane acolo, prima parte dictata de intelect si influente exterioare (ah, cum mai trebuie sa fim noi liberi si independenti, precum toti cetatenii vajnici care se lauda cu aceste insusiri in jurul nostru!), cea de-a doua e dictata de instinctul tau matern.

Si asta normal ca se resimte la Philip.
Ia linisteste-te tu un pic, uita-te mai senina la problema, da-te doi pasi inapoi, ia o gura mare de aer si priveste in perspectiva asta: peste 2 ani, nu mai mult, o sa vrei tu sa mai dormi cu el in pat si nu vei mai putea, o sa vrei tu alintari si nevoia primara de tine si el nu o sa le mai aiba in atat de mare masura. Peste 5, deja o sa se simta teribil ca nu mai e bebelus si-o sa-ti fie dor. Si la revedere nopti in care te duceai si-i puneai mana pe frunte sau il luai in brate.

alina said...

Nu traim o eternitate, Andreea. Din pacate.
Viata e menita sa ne bucuram de fiecare momentel al ei, chiar si noptile astea albe. La batranete o sa ne indulceasca insomniile!

Uite, eu si al meu barbat am ales de exemplu sa ne desfasuram viata intima pe alt teritoriu decat in dormitorul pe care, acum, il impartim cu Catrina. Nu este absolut nici o diferenta rezultata de aici. Din schimbarea locatiei. Desigur, suntem mai obositi. Dar avem un copil fericit si care nu sufera, asta ne-a cerut, sa doarma cu noi, iar noi i-am oferit asta fara regrete. Toata lumea e multumita.
Parintii care nu se pot bucura de co-sleeping nu o pot face din cauze externe, pentru ca nu se lasa ei pe ei insisi sa se bucure. "Ce, o sa dormi cu el in pat si la 20 de ani??". Vai si toata dependenta aia freudiana de acolo (la fel ca si la alaptat). Ia fa tu liniste la mansarda si da liber doar la afectiv, sa vezi ca nu mai e chiar asa.
Maria la 2 ani nu mai vroia ea sa doarma cu noi. Acum nici nu mai vrea sa auda - patul ei, locul ei, etc. Stiind ca noi suntem langa ea, in spatele ei, la orice nevoie, gata, si-a luat zborul singurica, a dezvoltat curajul independentei. Care asa se obtine, nu cu dresaj militaresc, pentru ca ala chiar daca functioneaza pe termen scurt ("lasa, draga, copilul sa planga, ca altfel o sa iasa un rasfatat si un manipulator!"), pe termen lung ii spune ca viata asta e a dracu si inseamna sa te descurci de unul singur, no matter what, ok? Si nu vrei ca la adolescenta sau tanara maturitate sa gandeasca asa copilul tau!

Stiu ca se poate pica in extrema si cu astea de mai sus, sugerate de mine, si acolo intervine incapacitatea parintelui de a lasa spatiu copilului, de a intelege ca a crescut, de a-si asculta, din nou, instinctele.

Si mai stiu ca la oboseala e greu sa discerni graul de neghina.

Dar asculta aici la mandea: e de moment, scurt, trece, ia-o ca atare, nu te enerva, nu te nelinisti, da-i ce-i trebuie, INCA E UN BEBELUS!

BIIIIIGGG HUUUUUUUG!! :)

Danesia said...

Ma bucur mult ca ti-am putut fi de folos!
Te imbratisez cu drag!
>:D<

bp said...

si eu zic sa amini intarcarea. nu te lua dupa faza aia cu "mai tirziu va fi mai greu", nu ai cum sa stii. si pe mine ma speria trecerea timpului, dar a fost mai usor. adica foarte usor, copilul a inteles singur ca a crescut, nu inseamna ca a refuzat el sinul, ci ca a inteles/acceptat de ce nu i-am mai dat. le dau dreptate fetelor care spun sa faci acum un efort sa treceti acest hop. si eu as face la fel (adica am facut la fel cind au fost momente din astea mai dificile - am trecut totul pe planul 2 si a fost bine). cum ai stat 4 ani jumate, mai poti sta o luna-doua, cit ii trebuie lui philip sa se calmeze. poti sa reiei re-emanciparea ta dupa :)

Andreea Badran said...

@ bp: fiecare copil e altfel, fiecare mama e altfel si fiecare relatie mama-copil e unica, asa ca e greu de spus cum vom fi noi daca continuam cu alaptatul sau cum vom fi daca ne oprim, judecand doar prin prisma exprientelor voastre. Nu e obligatoriu ca si Philip sa inteleaga sau sa accepe separarea asta atunci cand i-o voi impune eu, chiar daca are 2,3, 4 sau 5 ani. Petru a priceput si s-a separat usor de tine, Philip nu e obligatoriu s-o faca. Iti mai aduci aminte de filmuletul ala postat de Bogdana cu mama care-si alapta copila de 8 ani, dupa ce aia venea de la scoala si-si arunca ghiozdanul intr-un colt al camerei? Ele nu s-au putut separa. Voila! Si asta timp de 8 ani!
Probabil insa ca intarcarea lui Philip va fi amanata, am scris doar clar ca nu ma simt pegatita pt asta, iar de Philip nici nu mai zic.
Si stai, nu stiu despre ce re-emancipare vorbesti, doar nu-ti imaginezi ca vreau sa ies zilnic din casa si sa petrec. E vorba de iesit din cand in cand si altfel decat numai cu copiii de gat. That's all. S-a nimerit pur si simplu ca perioada asta sa fie mai aglomerata, o nunta, concertul lui Cohen, un botez (unde am fost intamplator si nasa) si o piesa de teatru. Si toate astea in 2 saptamani, nu zilnic da? Probabil ca vor mai trece zile bune, saptamani chiar pana la o urmatoare iesire, era vorba doar de faptul ca nu mai vreau sa-mi refuz asta asa cum am facut-o timp de 4 ani si ceva. Simt acum, dupa atata timp, ca trebuie sa mai am si alte satisfactii decat cele legate strict de copii. Nu mi se pare nimic imoral in a vrea sa mai faci si altceva decat gospodarie si crescut copii si nici ca voi deveni o mama rea din cauza asta. Despre asta e vorba.

Andreea Badran said...

@ alina: draga mea, Catrina are fix 4 luni, Philip are 1 an si 2 luni. E o diferenta totusi nu? La 4 luni mi se parea si mie firesc sa impartim acelasi dormitor, acum mi se pare ca a venit timpul sa-l imparta cu fratele lui.
Nu-ti imagina ca facem amor in capul lui, la 1 m distanta de patutul lui, nu, si noi avem alte locatii pentru asta, este vorba de o altfel de intimitate de care nu putem beneficia atata timp cat doarme el intre noi.
Cat priveste faptul ca Maria n-a mai vrut sa doarma cu voi in pat de la 2 ani, iti spun si tie, cum i-am spus si Bogdanei, ca Maria e unica, la fel si Philip. Nu e obligatoriu sa vrea si el sa doarma singur la 2 ani. Poate sa refuze asta pana la 8, pana la 10.
Rayan a dormit cu noi in camera (o camera imensa, imensa, in capatul celalalt al ei (dar tot in patul lui), la cel putin 10-12 m distanta de patul nostru, pana la 3 ani si 2 luni (in casa veche nu am avut conditii sa-i facem camera lui). Stii cat m-am chinuit cu el sa-l obisnuiesc sa doarma in camera lui (si fara mine alaturi de el pana adoarme) atunci cand ne-am mutat aici? Si era mare, si intelegea da? Cu toate astea a plans timp de 2 saptamani.

Crina said...

Tu stii foarte bine Andreea ca nu exista retete in acest caz. Fiecare copil e altfel, asa cum ai zis. Ce ni se potriveste noua, voua va poate fi imposibil. Doar tu si Philip veti gasi solutia si aceea va fi cea mai buna.
Cat despre nevoile tale, in locul tau le-as asculta. Nevoile ies oricum la suprafata: amiabil, cand iti iei barbatul si te duci la o petrecere si te relaxezi, sau neasteptat (si poate si agresiv), cand Philip iti arunca ceva pe jos si tu abia ai facut curat, ti se pune pata, tipi la el, ca dupa ce ca nu iesi nicaieri si ii/le dedici tot timpul, mai muncesti si pe rupte si nu se cunoaste. Doua situatii total ipotetice.
Eu merg pe varianta: decat o mama frustrata, mereu prezenta, mai bine una care lipseste ocazional cateva ore, dar relaxata.
Sunt convinsa ca exista si mame care pot sa-si amane pe perioade indelungate anumite nevoi, sau care poate nu le simt, dar eu una nu-s genul acela de persoana. Daca aman ceva prea mult timp, iese la suprafata oricum, de cele mai multe ori intr-o criza emotionala.
Eu iti apreciez framantarile, pentru ca arata faptul ca iti pasa sa fie cel mai bine pentru voi toti, lucru de care nu m-am indoit niciodata de cand te-am cunoscut.
Si zici ca ai fost nasa? Si nu vedem si noi poze cu un finut? :)

bp said...

nu cred ca ti-am dat exemplul meu, cum nici alina nu ti l-a dat, pentru a-ti spune "fa asa ca noi", pur si simplu eu ti-am spus ca am crezut ca va fi greu si nu a fost asa. la fel si ea. nici tu nu stii cum va fi cu philip, insa mi se pare ca ai o groaza de pareri preconcepute. ceri un sfat si apoi cind auzi de alte experiente spui "la mine nu va fi asa". de unde stii ? vei vedea singura cum va fi. toate mamele care au comentat aici stiu ca fiecare copil, mama, relatie, etc samd bla bla, e/sint unic/i/e. nu cred ca e cineva asa nebun aici sa spuna "fa ca mine, asta e cheia succesului", sa fim seriosi.
cit despre femeia care a alaptat 8 ani, cred sincer ca nu a vrut sa-si intarce copilele, nu ca nu a putut.
si nu te mai justifica atita ca vrei sa iesi din casa ca-mi ies din minti, nu esti la tribunalul mamelor aici :) am pus zimbete dar degeaba, trebuia sa pun si ghilimele la "re-emancipare", uite-asa, ca sa vezi ca e o forma de ironie, sau poate auto-ironie, ca doar sintem destule in aceeasi situatie.

Andreea Badran said...

@ crina: nu aveam nici o indoiala ca tu ma intelegi cel mai bine, doar avem multe chestii in comun, atat noi doua, cat si copiii nostri.
De nasit am nasit-o pe aia mica a sora-mii, iar pozele o sa le vedeti cand o sa le am si eu. A venit Kristina la biserica (Kinderstudio) si abia acum a reusit sa le termine (care, btw, asteapta un bebe in 3 saptamani, stiai?)

Andreea Badran said...

@ bp: ce-ai sarit asa madame? Ca doar nu te-am acuzat de nimic, ce-ai? Nici pe Alina ...
Eu doar incercam sa va explic ca voi doua scrieti (asa cum o fac si eu de fiecare data pe blogurile voastre) prin prisma experientelor voastre proprii si personale cu copiii vostri proprii si personali. Asa e si firesc. Si incercam sa va spun ca voi ati crezut ca va fi greu si nu a fost, eu cred ca va fi greu si poate chiar va fi greu. Nu am de unde sa stiu. N-am afirmat niciunde ca citesc viitorul si ca pot spune cu certitudine cum va fi, ba din contra. Am afirmat ca nu am de unde sa stiu cum vom reactiona, niciunul dintre noi.
M-am simtit insa putin pusa la zid de unele dintre voi ale caror pareri le cunosc slava domnului ca nu va citesc blogurile si comentariile de azi, de ieri. Poate sunt si eu mai irascibila in perioada asta, ca nedormita sunt oricum.
In fine, hai ca ma grabesc sa scot puradeii in parc, desi Philip are febra de azi noapte incepand si e super marait astazi. We'll see! Te pup

Degetica said...

Andreea, eu am netu de toata jena acum, sper sa pot trimite comentariul.
been there...
cu doctoratul, cu toate alea.
Cum plec, cum se maraie. vrea mai mult san etc.
e cauza efect.
Nu e vorba ca-l abandonezi, e vorba ca nu s-a prins el acuma de ce mama are si altele in cap.
Eu in primvara eram terminata, cum intram pe usa , venita de la biblioteca, se agata de piciorul meu si cerea "ama tz". Noptile erau teribile, si da, am dormit cu el pt ca altfel n-as fi facut fata a doua zi sa-mi scriu lucrarile.
Asta a durat pana la concediu, cnd i-au trebuit 7-8 zile sa nu mai faca asa. Cand n-a mai cerut san decat la somn mi-am dat seama ca s-a calmat.
Acuma tot la somn cere, e asa de dulce, zice : tzatza nani:)))

parerea mea de parerista:
toata vara a fost plecat haihui (e de bine, da? :D), iar acuma e confuz. da-i timp.

sunt f f interesata de dezavantajele alaptatului, pliz, nu ma lasa in ceata, zi si mie punctual si concret ce ti-a zis nenea terapeutul.

alina said...

Andreea ai inteles gresit ce ti-am spus eu (sau Bogdana, sau uite acum si Sabina). Ideea nu era ca uite la noi a functionat nu stiu ce si poate merge si la tine, ideea era sa incerci sa te linistesti un pic si sa nu faci o drama din asta. Din perioada lui Philip mai agitata si mai solicitanta tie. Pentru ca e normal, au fost zile cu evenimente, ati venit dintr-un concediu, sunt niste schimbari, le resimte. Si te simte pe tine ca intri usor in panica, iti simte oboseala, stresul, cu atat mai tare se agata de tine si face "urat".
Deci nu era vorba de solutii, ci de povestitul unor experiente in care si noi ne-am panicat si ne-am panicat degeaba. Ca mai usor este sa privesti totul cu calm si cat mai multa relaxare posibila, altfel vezi viata si rezolvi ce ai de rezolvat.
Normal ca ai nevoi care cer sa fie indeplinite si daca ai ajutor care iti permite asta, fireste ca e absolut minunat sa o faci, sa ti le indeplinesti. N-a zis nimeni de abandon aici, e vorba doar de feelingul tau intern, ca parca parca ai vrea sa-l rupi un pic, sa-l dai la doi metri distanta pentru ca nu mai poti si te sufoci (si stiu cum nu se poate mai bine asta). Care ajunge cumva, telepatic, la el. Sau poate prin lapte, cine stie. :)

Eu imi dau seama cat de greu poate fi sa ai self-control si sa iesi singura din stres si oboseala si iritare. Dar merita sa incerci un pic.
Oricum, ti-am spus si repet, o sa treaca repede. Chiar daca fiecare copil e diferit si fiecare mama e diferita, exista reactii similare la forme similare de stres, ok? :)

Sa stii ca Anna avea 1 an si 2 luni cand a plecat din patul conjugal. Ce vroiam eu sa zic e ca noi practic n-am avut patul doar pt noi de cand s-a nascut Maria. Si sunt, uite, deja aproape 4 ani. Dar n-am murit din stres sau din lipsa de intimitate. Am compensat altfel. Avem o camera (sa zicem de musafiri) unde ne putem refugia. Ideea e sa nu pleci cu prejudecata "ah, am copilul mereu in pat, gata, pa-pa love life", ci sa spui "ok, am copilul in pat, ce pot face sa gasesc alte forme de exprimare in viata noastra intima?".
Ai inteles acum?
Totul sta in abordare, totul sta in felul in care alegi sa privesti lucrurile si ce importanta le dai tu, in forul tau interior.
Incearca sa rasufli un pic, sa ridici barbia, sa-ti spui ca e un nimic, cateva zile mai proaste si dupa aia va fi bine. :))

Ei, daca as fi acolo, te-as face eu sa zambesti ... dar cum nu sunt, imagineaza-ti ca te-am strans asa in brate tare, sa-ti trosneasca oasele, ok? :)))