Leonard Cohen - once again!

Banuiesc ca banuiti despre ce voi scrie in postarea asta ... Am I right?
Ei bine da, am fost din nou la Cohen. Mi-am dorit o viata sa-l vad, nu am sperat vreodata sa am aceasta sansa, mai ales de doua ori in viata si prin urmare nu mi-am refuzat placerea asta nici acum. Asadar mi-am cumparat cele mai bune bilete inca din prima zi cand s-au pus in vanzare si aseara m-am prezentat la concert.
Mi-am proptit copiii cei mici cu Rafic in parc (el nu gusta genul asta de evenimente asa ca a ales sa ramana acasa), l-am lasat deci babysitter pentru o seara, i-am luat pe cei mari de-o aripa, am luat-o si pe muni si ne-am dus la concert. De data asta intr-o formatie mai mare pentru ca mi-am dorit mult sa-l vada si ei. Chiar daca ei asculta in mod normal alt gen de muzica. Sau mai ales de-aia. Gusturile se educa nu-i asa?
Ca si prima oara, am fost, bineinteles, extrem de impresionata, extrem de emotionata, am plans la fel de mult, desi Cohen mi s-a parut initial mai putin in forma decat data trecuta (deh, a mai trecut un an peste el mi-am zis, un an plin de concerte care probabil ca l-au mai obosit). Mai ales in prima parte a concertului mi s-a parut mai putin electrizant decat data trecuta. Poate si pentru ca-l vedeam a doua oara, cine stie.
Apoi si-a revenit. A fost dumnezeiesc si a fermecat publicul asa cum a facut-o si atunci, de ziua lui. A fost la fel de elegant, la fel de modest, un gentleman in adevaratul sens al cuvantului. A purtat aceeasi palarie care l-a consacrat, pe care si-a scos-o de zeci de ori de pe cap, fie in fata instrumentistilor lui carora li se pleca cu respect, fie in fata noastra. A ingenuncheat aproape la fiecare cantec si ne-a multumit ca l-am invitat din nou, ca am ramas dupa pauza, ca-l ascultam si ca-i pastram muzica vie. Rar mi-a fost dat sa vad un artist care sa aiba atata respect si pretuire pentru echipa si pentru publicul lui. Chapeau Mr. Cohen!
Lumea, aleasa de altfel, l-a ascultat incremenita, cufundata in scaunele de plastic alb neprietenos, devenite brusc super confortabile, ca niste jilturi de catifea intr-o sala de ateneu. Nu misca nimeni, nu auzeai nici macar respiratia celor din jur, ci doar muzica si vocea lui. Care vibrau. Si te cutremurau. Ca la un concert de muzica simfonica de foarte buna calitate. Nimeni nu tipa, nimeni nu fluiera, nimeni nu facea taraboi, nu injura, nu huiduia, nu vorbea la telefon, nu trimitea mesaje, nu rasfoia ziare. Cu alte cuvinte, nu erau neamuri proaste! Toti stateau neclintiti si savurau fiecare vers, fiecare acord.
Showul a fost anul asta complet intrucat a avut-o alaturi de el pe scena si pe Sharon Robinson. His "colabotaror". A fost nemaipomenita si ea. Extraordinara. Si s-a simtit diferenta. S-au completat de minune. Asa cum o fac si pe albumele scoase impreuna.
Nu stiu ce as mai putea sa scriu despre el, despre concert, despre experienta asta. Sunt convinsa ca o vor face si altii care au fost acolo si care au cu siguranta mai mult talent decat mine. Eu va las sa savurati pozele, facute de mine de data asta.