De dor

E plecat de joi dupa amiaza. Mi se pare deja o vesnicie. Si alta pana se va intoarce miercuri. Vorbim zilnic la telefon, de 2, 3 sau chiar 4 ori. Musai seara inainte de culcare, altfel nu pot sa dorm. Si ne trimitem si cate un mesaj siropos exact inainte sa inchidem ochii. Si unul dimineata cand ne trezim.
Nu are voie sa aterizeze intr-un loc, chiar si daca-i numai o simpla escala, fara sa ma sune sa-mi spuna ca a aterizat si ca totul este in regula. Asta este de fapt o traditie in familia mea. Si noi "trebuie" sa facem la fel cu mama. S-o sunam mereu la aterizarea undeva. Ca sa stea linistita ca suntem bine.
Seara, de obicei cat mai tarziu cu putinta, ca sa fiu sigura ca adorm imediat si nu ma mai napadesc gandurile, ma cuibaresc in pat, intotdeauna pe locul lui. Asa umplu golul lasat de el si ma simt mai bine. Si pot sa dorm, asta daca nu ma seaca Rayan la inimioara cu vreo intrebare de 20 de puncte ca cea de acum doua sau trei zile.
Abia astept sa vina, n-a mai fost atat de mult plecat cam de mult, n-am mai stat atat de mult despartiti in ultimii doi ani si m-am cam dezobisnuit. Au fost vremuri cand pleca din delegatie-n delegatie, cand isi petrecea jumatate din timp in avioane sau aeroporturi. Iar noi il vedeam intre doua zboruri. Acum s-au mai linistit apele. Pleaca mai rar si sta putin. De data asta a fost o exceptie si a lipsit o saptamana. Mai sunt 2 zile ...