Sunday, November 1, 2009

Those were the days ...

Parca mai ieri faceam cunostinta. Doi copii adorabili, o fetita cu parul lung si usor buclat si un baietel rotunjor stand pe bancheta din spate a masinii lui Rafic, timizi dar totusi cu ochii mari razandu-le intrebator la adresa mea. Oare cine o mai fi si asta?
Ii stiam din poze, din povesti, era insa prima oara cand ii vedeam in carne si oase. Ei nu auzisera de mine pana atunci. Era luna iunie 2001 si era vorba sa vina si sa-si petreaca vacanta de vara aici. La tatal lor. Au venit atunci si n-au mai plecat niciodata.
Ne-am indragit din prima clipa, a fost un fel de chimie inexplicabila. Sau, stand acum si gandindu-ma, poate ca a fost totusi explicabila.
Imi aduc aminte cum stateam in mijlocul patului matrimonial, cu unul in dreapta si unul in stanga si le citeam, seara de seara, cate-o poveste (eram studenta pe vremea aia si cateodata veneam de la facultate, mai ales dupa cursurile de dupa amiaza, obosita moarta si abia asteptam sa adoarma ei ca sa ma pot culca si eu. Deh, ma trezisem mama peste noapte si nu stiam prea bine ce presupune asta. Nu aveam antrenament, experienta, nimic. Si ma trezisem mama nu a unul, ci a doi copii). Incercam sa trisez si sa mai sar peste cate-o pagina din Hercules, din The Hunchback of Notre Dame sau din The Three Little Pigs pe care le invatasem de altfel pe de rost. Nu-mi reusea insa niciodata fiindca ei isi dadeau seama imediat si ma intorceau din citit. Si ei stiau povestile pe de rost.
Erau atat de mici ca trebuia sa le facem noi baie, sa-i stergem la fund, sa ii impletim Lanei parul lung in fiecare dimineata inainte de a pleca la scoala, sa le dam chiar si in gura cand simteau nevoia sa fie rasfatati peste masura. Adormeau in masina, aproape seara de seara, mai ales dupa ce ne intorceam din parcul Tineretului unde sareau minute in sir pe trambulina. Si-i caram in brate in casa, asa adormiti cum erau. Fiecare dintre noi pe cate unul din ei.
Cand nu adormeau in masina sau pe unde apucau, trebuia sa-i culcam noi. Rafic pe Majd si eu pe Lana. Ani de zile am facut operatia asta.
Erau imbracati din cap pana in picioare aproape numai in haine Disney si casa ne era plina de personajele cu pricina. Lana, ca orice fetita, era moarta dupa roz, asadar tot ce-i apartinea era roz: hainele, ghiozdanelul de scoala, penarul, jucariile, rechizitele, agrafele de par, tot.
Atunci nu puteam sa mergem nicaieri fara ei pentru ca nu ne lasau sa plecam nicaieri fara ei.
Petrecerile de ziua lor le organizam la locuri de joaca pentru copii, la Mc Donald's ...
De atunci au trecut aproape 9 ani si lucrurile s-au schimbat atat de mult ...
Acum nu le mai dam in gura si nici nu le mai citim povesti seara inainte de culcare. In schimb ei vorbesc seara la telefon cu iubitii lor, cu prietenii, cu colegii. Despre filme, haine, accesorii, farduri, reviste, cancan-uri etc. Acum incearca ei sa ma pacaleasca si sa mai triseze cu temele. Iar eu ma prind de cele mai multe ori. Si-i intorc la birou. Cum ma intorceau ei pe mine la povesti.
Acum vin si ne cer bani in weekend ca sa mearga in Mall la Starbuck's, la filme cu prietenii lor sau sa manance prin oras, ne cer bani de taxi, vor haine scumpe, de marca pe care si le aleg singuri, nici nu vor sa mai auda de Disney si rad de Rayan care inca se mai bucura la The Three Little Pigs sau Cartea Junglei. Si nu mai inteleg defel cum de el se poate bucura atat de tare cand vede haine cu Winnie the Pooh, Sponge Bob sau Constructorul Bob.
Acum isi serbeaza ziua in cluburi si ii amuza teribil ideea de petrecere la loc de joaca sau McDonald's.
Acum nu stiu cum sa plece de-acasa singuri, sa stea cat mai mult in afara caminului si nu suporta gandul de a-i insoti pe unde se duc. Au un apartament separat, cu intrare separata pentru care sunt invidiati de toti colegii care le vin in vizita.
Acum au intalniri de taina cu "iubitii" lor, de altfel minutios pregatite inca de acasa pana in cel mai mic detaliu. Ies in curte sau pe strada ca sa poata vorbi la telefon in liniste, fara ca celalalt sa-i auda. Au crescut, si da oameni buni, my kids are dating!!! Cand au trecut cei 9 ani, spuneti-mi si mie.


Ei atunci ...







Si ei acum ...




P.S. Stiu ca unii dintre voi asteapta pozele de la petrecerea de Halloween de la gradinita, vor urma si alea. N-am avut timp de ele dar e pe vine.

12 comments:

Alina said...

iti citesc blogul de ceva vreme dar inca nu am lasat vreun comment, insa de data asta nu ma pot abtine...Ce bine ar fi daca am putea fi cu totii macar la fel de generosi ca tine, care esti mama pentru doi copii care biologic nu sunt ai tai, insa se vede clar ca sufleteste da...Sper ca povestea scrisa de tine aici sa mai schimbe mentalitati in Romania...

Andreea Badran said...

Mda, sa stii insa ca nu-i usor sa cresti copiii altei femei. Adica realizez foarte bine ca nu oricine poate face asta. Si nu e neaparat vorba de egoism. Si n-as condamna pe nimeni care nu ar simti sau nu ar avea puterea sa faca ce am facut eu. Au fost momente foarte grele prin care am trecut. Si suferinte pe masura.
Este pana la urma o provocare foarte mare pentru care nu oricine e pregatit sau pe care nu oricine si-o poate asuma. Spun asta fara a-mi ridica singura statuie, doamne fereste.

Alina said...

Eu stiu persoane care nici macar nu ar incerca, din start.Eu mi-am pierdut tatal foarte mica si am crescut alaturi de un om care m-a iubit ca pe fata lui.Poate de aia sunt mai sensibila la subiectul asta...Oricum, vazand oameni deschisi ca tine imi spun ca nu-i totul pierdut.

Gabriella said...

Au foat atat de mici?:))
Doamna esti tare ce sa-ti spun.Bravo tie!

Andreea Badran said...

@ alina: da, dar nu toti pot face asta.

@ gabi: da, iti vine sa crezi? Pe mine ma trec fiori de fiecare data cand ma uit la pozele lor de-atunci ...

alina said...

Sa nu uiti niciodata ce mici au fost. Eu asta imi propun cu ale mele. Indiferent unde ii duce si cum ii transforma viata, sa nu uitam ca ei au fost asa mici, inocenti si frumosi (pe dinafara si pe dinauntru). Si ca sunt ai nostri. Pentru ca la voi deja Lana si Majd sunt ai tai. :)

Anca Ilie said...

Eşti tare, Andreea! Pe mine, una, deja mă apucă un soi de nostalgie după vremurile astea, când copiii mei sunt mici, doar când mă gândesc la "peste 10 ani".

danae said...

Ai o poveste de viata deosebita.
Si ai 4 copii superbi!

mariamirabela said...

Wow, daca pana acum te admiram, acum sunt fana ta de-a dreptul. Mi se pare remarcabil nu atat ca ai crescut copiii altei femei, cat faptul ca ai facut-o cand tu erai foarte, foarte tanara. Sa fii studenta vesela si fara griji si sa te trezesti dintr-o data cu o familie, cu doi copii mici de crescut si sa-ti asumi asta mi se pare de mare caracter si de o generozitate peste masura. Felicitarile mele, doamna, meriti tot ce este mai bun pe lumea asta!

Andreea Badran said...

@ alina: da, asta ar fi un exercitiu bun: sa nu uitam ce mici si inocenti au fost odata. Mai ales atunci cand ne supara cel mai mult.

@ anca: da, asa este. Si la mine tot din nostalgie s-a nascut postarea asta.

@ danae: merci mult!

@ mariamirabela: o sa razi, dar parca atunci mi se parea mult mai usor sa cresti copii. Adica exista un soi de inconstienta sau nu stiu cum s-o numesc si mi-era mult mai simplu. Poate si pentru ca nu erau totusi copiii mei biologici, nu stiu. Cateodata am chiar senzatia ca mi-am consumat cu ei atunci toate energiile si acum nu mai am suficiente resurse pentru ai mei.

Anca Ilie said...

Andreea, e doar o senzaţie, energiile de care spui tu se reîncarcă, precum bateriile, când e vorba de copiii tăi (biologici).
Dar ştiu ce vrei să spui, şi eu am o slăbiciune pentru primul născut al sorei mele, eu eram tânără studentă şi n-aveam copiii mei pe-atunci...

mamica de Sebastian said...

Sa fi-ti fericiti si mindrii de ei,fe´licitari si tie ca i-ai putut adopta din toate punctele de vedere