Thursday, June 25, 2009

Cosmarul vietii mele - part 1

Daca m-as apuca sa scriu o carte despre cele ce s-au intamplat in cele 8 zile cat am stat la mare in Bulgaria cred ca ar fi un best seller care ar tine cu sufletul la gura multa lume ...
Am plecat fericita ca-i duc pe copii la mare, mai ales pe Rayan care banuiti si voi cat iubeste marea, balaceala, nisipul ... Philip este totusi mult prea mic pentru ca el sa fi constituit un motiv suficient de intemeiat ca sa ma duc la mare. Cei mari abia asteptau si ei cu sufletul la gura plecarea asta, mai ales ca vara trecuta, din cauza nasterii mele, n-am ajuns cu ei la mare deloc. Cred ca s-au dus de vreo 3 ori in Liban si atat.
Ne-am lasat pe mana prietenilor nostri Ruxi si Sandu care au mai fost in Bulgaria de cateva ori si care, an de an, ne-o laudau din toate punctele de vedere. Anul asta am zis fie, hai sa mergem si noi cu ei.
De cand am ajuns acolo insa am constatat ca lui Rayan ceva nu-i prieste, nu era in elementul lui, nu se juca asa cum stiam eu c-o face de obicei, nu parea incantat, nu vroia in apa, nu prea-l incanta nici nisipul, parea abatut si ingandurat tot timpul. Primele doua zile aveam senzatia ca-l duc la mare, la piscina, la balaceala si nisip impotriva vointei lui. Nu-i citeam pe chip nici un pic de entuziasm, nici un pic de incantare. Parca imi facea un favor ca merge acolo.
Dupa primele doua zile am zis ca l-a batut soarele-n cap prea tare si o fi facut insolatie, pe masura insa ce treceau orele imi dadeam seama ca e mai mult de-atat. Incepuse sa se planga ca-l doare "burtica". "Mami, ma doare burtica!"-n sus, "mami, ma doare burtica"-n jos. Hmmm imi zic. Ceva nu i-a picat bine la all inclusivu' lu' peshte. A inceput cu diaree, stare de apatie, senzatie de voma, lipsa totala de apetit ... Intr-o dimineata aproape a adormit in fund pe plaja, jucandu-se. Numai ce l-a vazut Rafic ca inchide ochii si incepe sa se clatine. L-am luat repede, l-am intins pe chaise longue si mi-a spus ca vrea sa doarma. Deja incepusem sa ma panichez. Seara la spectacolul pt copii nu s-a miscat din bratele mele. Nu mai vroia sa manance deja nimic. Ne-am plimbat o tura cu trasura cu cai si ne-am culcat.
In dimineata urmatoare dau trezirea. Incepand de pe la ora 7:30. Rayan nu se putea trezi. Trag eu de el, trage ta-su, nimic. Vine Bia (la a carei prezenta reactioneaza mereu), ii spune: " Rayanutzu meu, sunt eu Biutza, hai, trezeste-te!". Nimic. Nu putea pur si simplu sa deschida ochii. M-am speriat atunci.
Am fugit la receptie sa intreb de un doctor. Mi-a spus receptionera sa urc in camera ca va veni el direct acolo. In 10-15 minute a batut la usa. Ii face pe scurt anamneza si incepe sa-l consulte, sa-l intoarca pe toate partile, sa-i verifice reflexe, mucoase, sa-l pipaie si sa-l palpeze etc. Ii pune termometru si de aici incepe distractia. Avea un termometru de-ala clasic, cu mercur. A carui gradatie incepe la 35 de grade. Ei bine, lui Rayan temperatura nu-i ajungea la 35. Avea temperatura sub 35 de grade. I-l pune din nou. La fel. I-l pune si a treia oara. Aceeasi chestie. Il vad ca se foieste, da niste telefoane, vorbeste in bulgareste, gesticuleaza si toate astea pe un ton usor alarmat. Iar noi nu intelegeam o iota. Eu ma uitam la Rafic, Rafic la mine si ne minunam ce-o spune ala acolo. Nu pricepeam un cuvand macar. Nimic!
Pune din nou mana pe telefon si cheama salvarea. Atunci am inteles ca treaba e groasa. Am pus mana pe Rayan, rece. M-am uitat la picioare. Se invinetisera degetele in jurul unghiilor. Atunci mi s-a taiat respiratia. Am crezut ca-mi pocneste o vena-n cap. Corpul lui era rece si picioarele incepusera sa i se invineteasca. Am inceput sa numar secundele, minutele. A venit ambulanta, ne-am urcat in ea, eu cu Rayan in brate. Doar noi doi. Rafic a trebuit sa ramana la hotel cu Philip. Restul gastii era deja la plaja.
Salvarea ne-a dus la un centru medical aflat in alt hotel. Acolo, din spusele doctorului, urmau sa-l perfuzeze. L-au inconjurat 3 medici si un alt nene care nu stiu ce hram purta. L-au consultat si ei, apoi au incercat sa-i puna branula. L-au intepat de 3 ori, in 3 locuri diferite. Nu reuseau sa-i gaseasca venele. Rayan statea inert pe targa si nu reactiona nicicum cand aia ii ciuruiau pielea. Atunci am crezut ca-l pierd. Eram singura, aia toti vorbeau in bulgareste si-mi mai spuneau si mie doar atat: "Don't cry, he's gonna be fine!" Am sunat-o disperata pe Ruxi. In cateva minute Sandu a fost acolo. Ma simteam si eu mai bine (cat de bine te poti simti in asemenea momente) stiind ca mai e cineva cu mine. Cineva de-al meu. Dupa ce l-au ciuruit, fara rezultat, au decis: trebuie sa mearga la spital si trebuie internat.
"- Aveti optiunea: spital de stat sau clinica privata!"
Cu ultimele puteri, speriata de moarte si plangand, il sun pe Rafic sa-l intreb ce facem. El zice clinica privata dar ma roaga sa-i intreb pe aia unde-mi recomanda ei si unde e mai bine pt Rayan. Imi confirma ca la clinica privata e mai bine si plecam.
Rayan era invelit intr-un prosop mare, portocaliu. Il intind in salvare, pe targa. Cu mainile pe piept si centurile puse in X peste el. Pe mine ma aseaza pe un scaun la picioarele lui si ma obliga sa-mi pun centura. Sandu se aseaza pe un alt scaun, undeva la capul lui, tot cu centura pusa.
Din Rayan nu vedeam decat capul si labele picioarelor. Restul era sub prosop.
Cu noi - soferul salvarii. Si nici un medic din cei trei aflati mai devreme cu noi. Eu deja nu mai judecam. Porneste sirena si in mare viteza plecam spre Burgas, la spital.
Rayan dormita. Ca sa ma asigur ca traieste il muscam periodic de degetul mare de la picior. Si-l tragea usor si atunci stiam ca n-a murit. Drumul mi s-a parut o vesnicie, nu se mai termina, desi am parcurs doar vreo 35 de km. Mie mi s-a parut infinit. In tot timpul asta vorbeam cu Rafic la telefon. Vroia sa stie ce face Rayan iar eu ii povesteam ca-l musc de degete si pentru ca si le trage usor stiu ca traieste. Mi s-au parut cele mai lungi minute din viata mea.
Am ajuns intr-un final la spital, l-au internat, i-au pus branula si l-au trecut urgent pe perfuzii. I-au luat sange pt analize si i-au facut teste ca sa vada daca e alergic la antibioticele pe care vroiau sa i le administreze. L-au trecut pe gentamicina intravenos si inca cateva chestii. N-am avut putere sa ma uit nici pana astazi pe raportul primit la externare ca sa vad lista cu tratamentul pe care i l-au facut. Stiu doar ca antibioticul a fost gentamicina pt ca am continuat noi cu el dupa externare.
Diagnosticul: Gastroduodenitis acuta.
Cand am stiut sigur ca-l interneaza am sunat-o pe mama sa-i povestesc ce s-a intamplat. S-a urcat cu sor-mea in masina si in 6 ceasuri erau la Burgas. Peste noapte a ramas ea cu Rayan in spital (el deja se simtea mult mai bine acum si, cel mai important, se incalzise) ca eu sa ma pot intoarce la Philip sa-l alaptez si sa-l culc.
A doua zi, pentru ca starea lui se stabilizase si se simtea mai bine, l-au externat. Trei zile n-a avut voie la soare, la piscina. L-am dus la mare si l-am tinut numai sub umbrela. Timp de 6 zile n-a mancat absolut nimic in afara de zeama de compot. Nici acum nu mananca. Nu are nici un pic de pofta de mancare. A slabit si e ca un schelet ambulant. Nu are pic de culoare, e palid, straveziu chiar.
Important e ca a scapat. Cu bine pana la urma.
Va povestesc in alt episod prin ce alte "peripetii" am mai trecut ca sa intelegeti de ce vacanta mea a fost un cumul de ghinioane, de la inceput pana la sfarsit. It was not meant to be.

22 comments:

ana said...

Doamne, Andreea, imi pare rau.
Ma bucur ca febletea mea e bine!
cu drag
ana

forfecutsa said...

of Doamne!!

infiorator! imi pare extrem de rau si ma bucur totodata ca ati avut noroc de medici prompti..of Doamne
sa se faca Rayan bine, noi o sa ne rugam pentru el.

Te imbratisez tare,

Monica

Marcela said...

Iti spun sincer cu mana pe inima, ca desi mi-ai povestit aseara cele intmplate, am plans si acum cand am citit post-ul tau. Am devenit asa de sensibila la tot ceea ce e legat de copii (mai ales de cei pe care ii cunosc si mi-s dragi) de cand cu evenimentul tragic de acum 3 ani care ne-a marcat pe toti cred (stii tu despre ce vorbesc...). Iti marturisesc (desi pare nebunesc) ca si eu, atunci cand Mara e bolnava, ma gandesc cu groaza sa n-o pierd... As muri si eu... Stiu ca nu e o atitudine prea sanatoasa. Va doresc multa, multa sanatate.

Andreea Badran said...

@ ana: da, e bine acum! Doar ca e piele si os!

@ monica: multumim de ganduri. E bine acum. Daca ar si manca ar fi nemaipomenit.

@ marcela: da, a fost cumplit si chiar spuneam ca nici dusmanilor mei nu le doresc sa treaca vreo secunda prin ce am trecut eu in orele alea. Bine ca si-a revenit.

capreleirinucai said...

imi pare rau ca ati avut asa un concediu cu peripetii. ce e gastroduodenita asta, de la ce apare?

Gabriella said...

Doamna am plans de ma doare capul. Desi stiam de la ruxi (am vorbit cu ea dimineata) tot nu-mi vine sa cred prin ce ati recut.
Multumesc cerului ca sunteti ok acum.
Mara avem aceeiasi atitudine, si mie mi se intampla frecvent treaba asta.
Revenind insa la postarea ta, ma bucur din suflet ca sunteti ok, nici nu VREAU sa-mi imaginez ce a fost in sufletul tau.
Bine ca e totul bine, ma repet, dar ai reusit sa ma sochezi.
Un pupic pentru piticul tau.

Albinutza said...

Nu te cunosc personal, dar iti urmaresc blog-ul, pt ca imi place ce scrii, si imi plac copii tai. Sincer am plans, sunt la birou, si cu greu mi-am ascuns lacrimile de ochii colegilor. E trist! si eu am 2 copii si parca ma vedeam pe mine in locul tau! Doamne-Doamne a fost mare si v-a ajutat. Rayan isi va reveni, partea grea a trecut! Astept cu nerabdare continuarea, cu toate ca stiu ca nu e de bine:(
Sanatate multa lui Rayan si voua putere

Simona said...

Inca tremur citind ce ai scris, si stiu (aproape) exact prin ce ai trecut, nu e ceva de dorit nici macar dusmanilor, daca am avea asa ceva... Ah, vreau sa-l vad pe Rayan repede in forma in care il stim toti, va pupam si sa fiti tari, cineva acolo sus e cu voi!

mamica de Sebastian said...

Vai doamne mi s-a facut pielea de gaina...sper sa se faca repede bine...Multa sanatate si voua multa putere pina se pune pe picioare.

mara said...

doamne, prin ce-ai putut sa treci! cred că în momente din astea ești la granița nebuniei și, dacă e să se întâmple ceva, treci granița dincolo și rămâi acolo. pentru că fără copil, în normalitate, nu cred că mai poți funcționa...
of. bine că s-a terminat cu bine.

mirela said...

Andreea, da' bine ai mai pus titlul. Chiar ca asta ar fi cosmarul vietii oricui. Bine ca s-a terminat cu bine. Sanatate multa va doresc la toti!

Ceska777 said...

Bbbrrrrrrrr.....saracul Rayan! Cred ca a fost un cosmar groaznic.... bine ca a trecut. Speram sa se refaca repede, sa fie iar baietelul pe care il cunosti. Anul asta toate cunostiintele mele au avut ghinion in concediu cu copii mici care s-au imbolnavit, cei mai multi de o enterocolita groaznica. Eu o sa ma pronunt despre concediul nostru in Romania la bunici, numai dupa ce ajungem teferi acasa. Voua multa sanatate!
Nu stiu daca sa zic ca astept si part 2 .....

Laura N. said...

Of, ce mare ghinion!:( Multa sanatate lui Rayan. Este norocos sa aiba o mama asa puternica si tare ca tine. Stiu ca nu ti-a fost usor deloc.

alina said...

Andreea, draga și scumpa de tine, bine că sunteți mai bine acum. Nu c-am plâns, dar efectiv mi-a stat inima și mie citind ce-ai povestit. Ai fost tare și, totuși, ați avut noroc.
Gastruduodenită, din câte știu eu (a avut tata), se face pe fond de antibiotice extraordinar de puternice administrate oral (nu siropurile pt copii, de ex la tata a fost dupa tratament anti-tuberculotic!!!) sau după un chin îndelungat cu aciditate ridicată la stomac și o sensibilitate exacerbată a tractului digestiv, deci doar după o indigestie mi se pare extrem extrem de dubios. Duceți-vă cu copilul la investigații, e normal să nu mănânce după ce a trecut prin ce a trecut, îi este frică pur și simplu!!!
Și dacă diagnosticul e cel bun, trebuie să fiți f precauți cu regimul lui alimentar o perioadă ... Of. Mă rog pentru voi din tot sufletul meu să-și revină rapid, dragul mic!!!

Și, Andreea, ce nu te doboară, te face mai puternic! Nu aveai nevoie de experiența asta, dar ai ieșit întărită din ea!
Milioane de îmbrățișări de la mine!

adra_bell said...

Imi pare rau, sper sa nu mai treci niciodata prin asa ceva. Nici tu, nici alta mama! cumplit!
Sanatate multa lui Rayan! Va pupam tare de tot!

Bogdana said...

eu desi am mai citit de vreo trei patru ori si duoa ce ti-amdat sms am experimentat aceleasi senzatii. o spaima mare o durere intensa si am trait cu tine fiecare pas. si vorba ta, nu doresc asa ceva nici dusmanilor!

da-ne mai multe detalii ca ai lasat-o un pic in aer. de unde a facut-o, e diagnosticul bun? ce tre sa faci de acum inainte? ce tre sa faci ca sa nu faca asa ceva?

sa mai spun ca in sept plecam in turcia? bine, mergem la acelasi hotel unde am fost anul trecut cu chiti, asa ca e verificat, dar acum am un morcov cat mine de mare!

Andreea Badran said...

Va multumesc tuturor ca sunteti alaturi de noi.
Cat priveste diagnosticul, habar n-am despre ce e vorba. Nu stiu daca a fost un diagnostic pus pe bune sau doar de dragul de a fi scris ceva in raportul de externare, nu stiu de unde s-a captusit cu povestea asta. Ce banuiesc eu insa este ca am plecat cu ea de aici pentru ca el, inca din prima zi, asa cum am si scris de altfel, nu a fost in elementul lui si se vedea clar ca ceva nu-i prieste.
Acum, dupa ce a scris Alina ce-a scris, ma gandesc ca s-ar putea sa aiba dreptate. Rayan terminase tratamentul cu Augmentin cu nici o saptamana inainte de a pleca in vacanta. Deci ar putea fi o explicatie.
Medicul care a venit la hotel vorbea si de o infectie, de ceva viral ... Ceilalti m-au tot intrebat ce-a mancat si daca a mancat cumva oua.
Nu am acum puterea sa stau sa caut pe net explicatii pentru ceea ce i s-a intamplat dar saptamana viitoare voi merge cu el si aici la un medic sa-l vada, sa citeasca raportul, sa studieze tratamentul pe care i l-au facut aia in Bulgaria si sa vedem ce mi se va zice si aici. Oricum, este clar ca la Rayan totul s-a intamplat pe un fond de sensibilitate ridicata, dupa o perioada de boala cand organismul lui era probabil foarte slabit.
Aseara a avut in sfarsit si scaun, dupa 5 zile, iar astazi dimineata a mancat ca in vremurile lui bune. S-ar putea ca si asta sa fi fost cauza pentru care nu avea pofta de mancare. Avea burtica plina iar acum ca s-a eliberat a inceput sa aiba si apetit. Va mai tin la curent anyway.

@ bogdana: am vazut sms-ul, e adevarat ca la multe ore dupa ce mi l-ai trimis, merci. N-am apucat sa-ti raspund pentru ca am fost intr-o vrie de nedescris. Te sun azi maine si vorbim.
Si nu-ti fie frica cu plecarea voastra ca doar nu trebuie sa ti se intample si tie ceva. Doamne fereste! Si noua este pentru prima oara cand ni se intampla un asemenea ghinion in vacanta.

Ada Demirgian said...

Andreea, sper ca sunteti mai bine! Sanatate multa! De la ce a fost pana la urma? virus?

Andreea Badran said...

@ ada: da, suntem mai bine si sper sa ne revenim complet pana plecam in Liban, nu de alta dar n-as vrea sa am surprize de-astea si pe-acolo. Mi-a ajuns!
Cat despre ce-a fost, habar n-am. Scriam asta si mai sus. O sa incerc sa deslusesc misterul saptamana viitoare cand sper sa-l vada un medic si aici.

Zu said...

Vai, eu acum am ajuns acasa si am citit- incredibil prin ce ai trecut, teribila poveste, ma bucur ca sunteti bine acum :-)

Andreea Badran said...

@ zu: da, asa este! A fost groaznic.

Degetica said...

eu sunt la mare...si e primul an in care nu s-au imbolnavit, maine venim acasa, sa bat in lemn...
ce sa mai zic, ca am bocit nonstop cat am citit, dragul de el.Refacere completa la munte, stati cat mai mult acolo, ca ala e adevarul, venim si noi la Busteni joi.