Cosmarul vietii mele - part 1

Daca m-as apuca sa scriu o carte despre cele ce s-au intamplat in cele 8 zile cat am stat la mare in Bulgaria cred ca ar fi un best seller care ar tine cu sufletul la gura multa lume ...
Am plecat fericita ca-i duc pe copii la mare, mai ales pe Rayan care banuiti si voi cat iubeste marea, balaceala, nisipul ... Philip este totusi mult prea mic pentru ca el sa fi constituit un motiv suficient de intemeiat ca sa ma duc la mare. Cei mari abia asteptau si ei cu sufletul la gura plecarea asta, mai ales ca vara trecuta, din cauza nasterii mele, n-am ajuns cu ei la mare deloc. Cred ca s-au dus de vreo 3 ori in Liban si atat.
Ne-am lasat pe mana prietenilor nostri Ruxi si Sandu care au mai fost in Bulgaria de cateva ori si care, an de an, ne-o laudau din toate punctele de vedere. Anul asta am zis fie, hai sa mergem si noi cu ei.
De cand am ajuns acolo insa am constatat ca lui Rayan ceva nu-i prieste, nu era in elementul lui, nu se juca asa cum stiam eu c-o face de obicei, nu parea incantat, nu vroia in apa, nu prea-l incanta nici nisipul, parea abatut si ingandurat tot timpul. Primele doua zile aveam senzatia ca-l duc la mare, la piscina, la balaceala si nisip impotriva vointei lui. Nu-i citeam pe chip nici un pic de entuziasm, nici un pic de incantare. Parca imi facea un favor ca merge acolo.
Dupa primele doua zile am zis ca l-a batut soarele-n cap prea tare si o fi facut insolatie, pe masura insa ce treceau orele imi dadeam seama ca e mai mult de-atat. Incepuse sa se planga ca-l doare "burtica". "Mami, ma doare burtica!"-n sus, "mami, ma doare burtica"-n jos. Hmmm imi zic. Ceva nu i-a picat bine la all inclusivu' lu' peshte. A inceput cu diaree, stare de apatie, senzatie de voma, lipsa totala de apetit ... Intr-o dimineata aproape a adormit in fund pe plaja, jucandu-se. Numai ce l-a vazut Rafic ca inchide ochii si incepe sa se clatine. L-am luat repede, l-am intins pe chaise longue si mi-a spus ca vrea sa doarma. Deja incepusem sa ma panichez. Seara la spectacolul pt copii nu s-a miscat din bratele mele. Nu mai vroia sa manance deja nimic. Ne-am plimbat o tura cu trasura cu cai si ne-am culcat.
In dimineata urmatoare dau trezirea. Incepand de pe la ora 7:30. Rayan nu se putea trezi. Trag eu de el, trage ta-su, nimic. Vine Bia (la a carei prezenta reactioneaza mereu), ii spune: " Rayanutzu meu, sunt eu Biutza, hai, trezeste-te!". Nimic. Nu putea pur si simplu sa deschida ochii. M-am speriat atunci.
Am fugit la receptie sa intreb de un doctor. Mi-a spus receptionera sa urc in camera ca va veni el direct acolo. In 10-15 minute a batut la usa. Ii face pe scurt anamneza si incepe sa-l consulte, sa-l intoarca pe toate partile, sa-i verifice reflexe, mucoase, sa-l pipaie si sa-l palpeze etc. Ii pune termometru si de aici incepe distractia. Avea un termometru de-ala clasic, cu mercur. A carui gradatie incepe la 35 de grade. Ei bine, lui Rayan temperatura nu-i ajungea la 35. Avea temperatura sub 35 de grade. I-l pune din nou. La fel. I-l pune si a treia oara. Aceeasi chestie. Il vad ca se foieste, da niste telefoane, vorbeste in bulgareste, gesticuleaza si toate astea pe un ton usor alarmat. Iar noi nu intelegeam o iota. Eu ma uitam la Rafic, Rafic la mine si ne minunam ce-o spune ala acolo. Nu pricepeam un cuvand macar. Nimic!
Pune din nou mana pe telefon si cheama salvarea. Atunci am inteles ca treaba e groasa. Am pus mana pe Rayan, rece. M-am uitat la picioare. Se invinetisera degetele in jurul unghiilor. Atunci mi s-a taiat respiratia. Am crezut ca-mi pocneste o vena-n cap. Corpul lui era rece si picioarele incepusera sa i se invineteasca. Am inceput sa numar secundele, minutele. A venit ambulanta, ne-am urcat in ea, eu cu Rayan in brate. Doar noi doi. Rafic a trebuit sa ramana la hotel cu Philip. Restul gastii era deja la plaja.
Salvarea ne-a dus la un centru medical aflat in alt hotel. Acolo, din spusele doctorului, urmau sa-l perfuzeze. L-au inconjurat 3 medici si un alt nene care nu stiu ce hram purta. L-au consultat si ei, apoi au incercat sa-i puna branula. L-au intepat de 3 ori, in 3 locuri diferite. Nu reuseau sa-i gaseasca venele. Rayan statea inert pe targa si nu reactiona nicicum cand aia ii ciuruiau pielea. Atunci am crezut ca-l pierd. Eram singura, aia toti vorbeau in bulgareste si-mi mai spuneau si mie doar atat: "Don't cry, he's gonna be fine!" Am sunat-o disperata pe Ruxi. In cateva minute Sandu a fost acolo. Ma simteam si eu mai bine (cat de bine te poti simti in asemenea momente) stiind ca mai e cineva cu mine. Cineva de-al meu. Dupa ce l-au ciuruit, fara rezultat, au decis: trebuie sa mearga la spital si trebuie internat.
"- Aveti optiunea: spital de stat sau clinica privata!"
Cu ultimele puteri, speriata de moarte si plangand, il sun pe Rafic sa-l intreb ce facem. El zice clinica privata dar ma roaga sa-i intreb pe aia unde-mi recomanda ei si unde e mai bine pt Rayan. Imi confirma ca la clinica privata e mai bine si plecam.
Rayan era invelit intr-un prosop mare, portocaliu. Il intind in salvare, pe targa. Cu mainile pe piept si centurile puse in X peste el. Pe mine ma aseaza pe un scaun la picioarele lui si ma obliga sa-mi pun centura. Sandu se aseaza pe un alt scaun, undeva la capul lui, tot cu centura pusa.
Din Rayan nu vedeam decat capul si labele picioarelor. Restul era sub prosop.
Cu noi - soferul salvarii. Si nici un medic din cei trei aflati mai devreme cu noi. Eu deja nu mai judecam. Porneste sirena si in mare viteza plecam spre Burgas, la spital.
Rayan dormita. Ca sa ma asigur ca traieste il muscam periodic de degetul mare de la picior. Si-l tragea usor si atunci stiam ca n-a murit. Drumul mi s-a parut o vesnicie, nu se mai termina, desi am parcurs doar vreo 35 de km. Mie mi s-a parut infinit. In tot timpul asta vorbeam cu Rafic la telefon. Vroia sa stie ce face Rayan iar eu ii povesteam ca-l musc de degete si pentru ca si le trage usor stiu ca traieste. Mi s-au parut cele mai lungi minute din viata mea.
Am ajuns intr-un final la spital, l-au internat, i-au pus branula si l-au trecut urgent pe perfuzii. I-au luat sange pt analize si i-au facut teste ca sa vada daca e alergic la antibioticele pe care vroiau sa i le administreze. L-au trecut pe gentamicina intravenos si inca cateva chestii. N-am avut putere sa ma uit nici pana astazi pe raportul primit la externare ca sa vad lista cu tratamentul pe care i l-au facut. Stiu doar ca antibioticul a fost gentamicina pt ca am continuat noi cu el dupa externare.
Diagnosticul: Gastroduodenitis acuta.
Cand am stiut sigur ca-l interneaza am sunat-o pe mama sa-i povestesc ce s-a intamplat. S-a urcat cu sor-mea in masina si in 6 ceasuri erau la Burgas. Peste noapte a ramas ea cu Rayan in spital (el deja se simtea mult mai bine acum si, cel mai important, se incalzise) ca eu sa ma pot intoarce la Philip sa-l alaptez si sa-l culc.
A doua zi, pentru ca starea lui se stabilizase si se simtea mai bine, l-au externat. Trei zile n-a avut voie la soare, la piscina. L-am dus la mare si l-am tinut numai sub umbrela. Timp de 6 zile n-a mancat absolut nimic in afara de zeama de compot. Nici acum nu mananca. Nu are nici un pic de pofta de mancare. A slabit si e ca un schelet ambulant. Nu are pic de culoare, e palid, straveziu chiar.
Important e ca a scapat. Cu bine pana la urma.
Va povestesc in alt episod prin ce alte "peripetii" am mai trecut ca sa intelegeti de ce vacanta mea a fost un cumul de ghinioane, de la inceput pana la sfarsit. It was not meant to be.