Victorie!

Astazi se implineste fix o saptamana de cand Rayan a renuntat la pampers pe timpul zilei. Just like that! Intr-o zi am zis sa incercam si, mare ne-a fost mirarea sa constatam ca, din prima, a functionat. Acum mai servim "protectie" doar atunci cand dormim (atat la pranz, cat mai ales noaptea). Nu s-au intamplat pana acum accidente, cere de fiecare data la wc (am sarit in aceste conditii peste olitza) iar cateodata se duce chiar singur si ma anunta dupa aceea ca a facut pipi.
Acum nu ne-a mai ramas decat de luptat la capitolul "pupa" (suzeta bat-o vina!) la care pare ca nu vrea sa renunte sub nici o forma. Dar il tot pregatesc si-i tot spun ca atunci cand ne vom muta in casa noua, toate suzetele vor ramane aici si, prin urmare, acolo nu va mai avea nici una. Nu-i convine sa auda asta, maraie, o sa fie greu, dar a venit timpul sa renuntam si la asta. Si apoi ma voi declara multumita!

Progrese

Astazi am reusit performanta de a manca, pana la aceasta ora, de doua ori, de a mai si ciuguli cate una, alta si intre timp, de a spala o masina de rufe, de a mai ambala cateva cutii cu haine (e adevarat ca mi s-au dat shuturi in fund la greu pentru asta) si de a si lenevi vreo 2 ceasuri, motzaind, pe canapea in sufragerie. Copiii cei mari au fost plecati jumatate de zi in parc cu scoala, Rayan a stat pe aici cu muni, a reusit sa doarma dupa amiaza fara probleme, a si mancat in final foarte bine ... ce sa mai, a fost o zi obositoare rau, dar spornica!
Si inca ceva: peste toate astea, astazi se intoarce si baba de la Paris si ne-a promis ca pana nasc nu va mai pleca in nici o delegatie si ne va fi alaturi just in case.

Post scriptum

Si ca sa fie tacamul complet de tot, mi-a mai venit si Majd de la scoala, cu bratzul umflat cat casa, infectat, cu puroi si alte cele, ceea ce acum ma pregatesc sa ma duc la Grigore Alexandrescu, caci farmacista acolo m-a trimis. Cica circula niste paianjeni dubiosi (or fi ca aia de bantuiau pe la mare anul trecut!) care musca si rezultatele sunt cum vi le-am descis. El a avut initial (zice el!) doua piscaturi, si le-a scarpinat in disperare si acum suportam consecintele.
Rafic e, ca de obicei cand se intampla povesti de-astea, plecat la Paris (acum 2 saptamani cand a fost plecat, Rayan si-a infipt un tzarus ruginit in picior si a trebuit sa dau fuga la Grigore la bandajat, anti tetanos etc), Rayan tocmai a adormit, iar eu, vreau, nu vreau, trebuie sa las totul de izbeliste si sa fug acum la spital sa vedem ce e de facut.
Si sa nu te urci pe pereti?

Agonie ...

Astazi am fost din nou la control. Si de unde credeam, eram convinsa de fapt, ca totul e ok, am ramas surprinsa sa constat ca de fapt nu e chiar asa. Nu e nimic foarte grav, insa suficient cat sa ma deprime din nou si sa ma cufunde in ingrijorare. Bebe n-a crescut in ultimele 2 saptamani atat cat ar fi trebuit (nu stiu de fapt cat e de relativa povestea asta si cat de mult trebuie s-o iau in seama, dar faptul ca mi-a fost semnalata, inseamna ca nu e deloc ok, nu?), au aparut si ceva modificari la nivel vascular (nu se stie de ce natura si din ce cauza), iar lichidul amniotic nu e in cantitate tocmai buna (in sensul ca este la limita inferioara a normalului), dar asta stiam inca de data trecuta ... De asemenea, desi in pozitie craniana, este foarte jos (asta inseamna presiune marita asupra colului) ceea ce ar putea declansa nasterea mai devreme decat e prevazut. Nici asta n-ar fi o tragedie caci dupa ce mama a implinit 35 de saptamani de sarcina, bebelusul nici nu prea se mai considera prematur in multe locuri din lumea asta. Fratele lui s-a nascut la 35 de saptamani, n-a stat nici 5 minute in incubator si totul a fost ok cu el din prima clipa, iar dupa 48 de ore eram acasa, bine merci. Dar asta nu inseamna ca e de dorit o nastere atat de devreme, mai ales daca o poti evita. Caci si mic daca este riscul, el tot exista, plus tensiunea si frica ca ceva se poate intampla pe parcurs.
Si acum stau eu si ma intreb: cine-i de vina? Oare nu eu? Pai cum sa creasca un copil cand ma-sa nu mananca decat o data pe zi si atunci ce-apuca, pe fuga si de obicei noaptea? Cum sa creasca un copil cand ma-sa e vesnic inspumata, agitata, ingrijorata, deprimata, cand plange tot timpul , nu doarme suficient si alearga ca o disperata, de dimineata pana noaptea, ca sa rezolve o mie si una de probleme (de-odata daca se poate)?
Si atunci ce-mi ramane de facut? Ori ma calmez, imi bag picioarele in tot si-n toate (dar mai ales in toti cei din jurul meu care ma supara, fara sa le pese, zi de zi) si-mi vad de sanatatea mea si a copilului meu, ori ... imi continui viata ca si pana acum dar fara dreptul de ma mai plange cand ceva nu merge cum trebuie. It's up to me!

Seychelles

Anul trecut, pe vremea asta, ne pregateam sa plecam, ca doi porumbei, in cea mai frumoasa vacanta ever, in insulele Seychelles, in Oceanul Indian. A fost o vacanta de vis, o minune care, ca orice minune, a tinut mult prea putin, dar care ne-a lasat in suflet niste amintiri de neuitat. Nu stiu ce mi-a venit acum sa scriu despre asta, probabil ca nostalgia acelor zile, dorul de acele locuri paradiziace, sentimentul ca parca am trait intr-o carte postala si supararea ca anul asta nu voi ajunge, mai mult ca sigur, nici pana la Mamaia. Desi aveti deja pe blog link-ul cu filmuletul vacantei noastre, m-am gandit sa reimprospatez blogul si cu niste poze. Mi-era pur si simplu dor de ele. Totul imi pare acum atat de ireal si parca nici cand tin ochii-nchisi nu imi vine sa cred ca am pasit in acele locuri.